Camera are un geam cu canturi albe și o perdea macrame ce atârnă. În dreapta, pe o măsuță de lemn fără față de masă, stă televizorul. Pornit, dar fără sonor. După imagini, sunt știri. Un bec fără abajur atârnă din mijlocul tavanului. Lumina galbenă bate spre centrul gol, fără covor al camerei, lăsând jocuri de umbre pe pereții de-un maro închis și semiîntuneric în colțuri. Scaune de lemn străjuiesc marginile camerei. Lumea stă pe ele sau adunată în jurul lor. Încerc să dau un tur al camerei, să-mi găsesc un loc. Nu vreau să deranjez și nici n-am curaj să trec prin mijlocul camerei direct spre colțul din dreapta unde parcă am văzut un loc și unde întunericul ar fi mai adânc. Frec pereții cu spatele și mă preling pe lângă grupurile adunate, cu privirea în jos, murmurând câte un ”Mă scuzați!” la răstimpuri. Prind frânturi de conversație, discuții, glume, tatonări, dezbateri, diverse subiecte de la un grup la altul, purtate pe un ton afabil. Zumzetul vocilor se armonizează cu lumina becului din tavan ce luminează centrul camerei în continuare gol, neocupat, zonă interzisă.
Am străbătut cu bine o latură a încăperii. Cineva face poze la televizor. Mai că primesc un cot când ridică brațul să pună aparatul la ochi. Mă feresc la timp. La televizor se perindă imagini cu Neagu Djuvara. Se dă sonorul mai tare. ”Neagu Djuvara a murit”. Zumzetul, grupurile amuțesc. Mă lipesc de perete și mă pun jos. Pe latura paralelă cu geamul și măsuța cu televizor nu este podea: pe o fâșie îngustă sunt pietricele albe, zgrunțuroase. Nu mă miră și nu mă deranjează când mă așez pe ele cu genunchii strânși la piept, apoi întinși lateral în stânga. Privim în tăcere la televizor. Într-un studio, trei comentatori vorbesc despre viața și faptele lui Neagu Djuvara. Inepțiile lor mă scot din sărite și dau să spun ceva. Mâna ce cu puțin timp înainte ținea aparatul foto, mă oprește: ”Dă-i pace, Maria!” Mă uit înspre ea, să văd cine a vorbit: Andrei Pleșu.
Mă foiesc pe pietricele în semn de dezaprobare, căci la televizor inepțiile continuă. Fierb. Vreau să spun ceva, să le închid gura, să le spun că nu-i adevărat ce îndrugă despre Djuvara, că mint, că-și bat joc de el, de viața lui, vreau să-i înjur și să le răspund cu același limbaj și zâmbet pervers cu care vorbesc ei despre mort, vreau să le scot dinții și să le tai limba spurcată. ”Nu merită, Maria! Calmează-te.” Din dreapta, așezat pe un scaun de lemn, Gabriel Liiceanu.
Îmi dezlipesc privirile de pe televizor, să fac focul mic și apa să nu mai bolborosească. Mi le îndrept spre bordura ce delimitează fâșia îngustă cu pietricele albe pe care șed, de podeaua pe care sunt scaunele celorlalți, luminată în mijlocul camerei de becul din tavan cu lumină galbenă. Țin câteva pietricele în palmă. Fine, fără colțuri, rotunde sau ovale. Le-a trebuit multă apă până au ajuns așa. Zumzetul vocilor câștigă teren. Pe măsuța de lemn fără față de masă, televizorul a muțit.

I-am pus semnul roșu, lăsând-o deasupra capului pe noptieră lângă cana cu apă. Când am închis ochii eram Hans, cu Naphta în dreapta și Settembrini* în stânga.

*Muntele vrăjit, Thomas Mann