N-am dovada primului cuvânt rostit. N-a rămas nimic înregistrat pe bandă de magnetofon, înscris în analele familiei sau memorabil, demn de reprodus și rememorat la fiecare aniversare. S-ar putea să fi fost ”mama” sau ”tata”, ”ganga” sau ”nana”, ”da” sau ”ba”. Tind să cred că n-a fost ceva frumos și nici de mulțumire pentru că, ce a rămas în posteritate și fapt de care mi se amintește, e că am vorbit târziu și în fraze: ”Mi-e foame. Dați-mi de mâncare.” Cu mici variațiuni, dar fără greșeli de pronunție, fără stâlciri de cuvinte, fără grabă. Ordin, nevoi primare și Acum!
30 de ani mai târziu, nu s-a schimbat nimic.
Doar că 30 de ani mai târziu, sunt acuzată că nu folosesc cuvinte sau destule cuvinte. Mai precis, anumite cuvinte: cuvinte frumoase, cuvinte mieroase, cuvinte care aduc nuga și nucă de cocos, care adunate dau ciocolată cu lapte, care ung, învăluie, adorm, rivanol, aloe și pupici. Ale mele sunt din tagma lui ”Taie!”, ”Fă!”, ”Adu!”, ”Vreau!”, ”Du-te!”, ”Ieri.”, ”Dă-i bătaie!”, ”Hai!”, spirt, urzică și topor, urmate de ”dragă”. Câteodată. Când nu uit. Când îmi amintesc. Când te uiți urât la mine. Sau confuz.
M-au fascinat poveștile de iubire, marile povești de iubire, alea care încep cu ”Te iubesc… Nu pot trăi fără tine… Ești viața mea… Să nu mă părăsești vreodată…” și se termină x-1 luni mai încolo, cu ”Te distrug…. Nu pot să cred c-am văzut ceva la tine… Ești greșeala vieții mele… Du-te-n în p… odată”. Cunosc câteva. La unele am fost martor, la altele citat, la multe am fugit de la locul faptei.
”Jur să te-njur. Sărută-ți nevasta. Vă declar soț și soție.” Așa ar fi cinstit să se încheie ceremonia civilă. Jurăminte și injurii. Primele, depuse și luate în fața tatălui și a mamei, a neamurilor și a prietenilor, cu chef, muzică, dar – bar, disco, deranj, urmate îndeaproape de celelalte, pecetluite cu ciocănelul în sala de judecată, strigate în buricul târgului, pe casa scării ziua-n amiaza mare, în urechea cui vrea și stă să audă – tămbălău, circ, scandal, tradițional.
Pentru Moromete fiecare era ”după facultăți”. Marile iubiri nu țin de facultăți. Nu cu așa ceva intri în ecuație. Nici cu sfaturi, rațiune, explicații, antecedente. Marile iubiri sunt surde, imune și autosuficiente, pasionale, intense și unice. Când ieși din ele, de le supraviețuiești, ești pix. Prefer stiloul.
”Dragă”. Atât există în vocabularul meu de dulce. Asta am. Mai mult nu este. Nu cred. Nu pot. Nu folosesc. N-are sens. După facultățile mele, e ”dragă” și atât.
Ce-i drept, îl folosesc fără discriminare. Cu ”dragă” mă adresez rățuștelor și unor căței. Concurență acerbă și neloială. Până în cealaltă viață, când dacă ai noroc, te vei naște rățușcă sau cățel, va trebui să te mulțumești cu ”dragă”.
Și-ți voi cumpăra în continuare Nutella, pe care s-o dosesc în spatele dulapului, în eventualitatea că vreodată îmi vei cere clătite.
”Dragă” aș vrea să fie ultimul cuvânt rostit.
Primul începea cu f, se termina cu i.