Stimată posesoare,

Apelez la tine pe această cale, căci cunoscându-te de un oarecare timp, știu că doar în scris am vreo șansă să mă bagi în seamă și să mă asculți.
Nu mai pot! Mai citește o dată și fă pauză după fiecare cuvânt. Nu… mai… pot!
Habar n-ai despre ce vorbesc. Te uiți la mine din oglindă. Te vezi, dar nu mă asculți. Vrei tot altceva. De ce ești gras, de ce nu ești creț, de ce ești lins, de ce nu ești des, de ce ești moale, de ce nu ești brunet, de ce, de ce, de ce? Pe mine mă-ntrebi? Serios?
Am încercat să-ți spun de mult niște lucruri. Am încercat de mii și sute de ori. Am încercat! Ai ținut-o numai pe a ta, aia clasică cu de ce?
Am folosit tot ce-am putut pentru a lua legătura cu tine, pentru a-ți spune adevărul de necontestat, de netăgăduit, adevărul adevărat din născare dat. Da, recunosc, am apelat și la moduri mai puțin ortodoxe. Nu-i corect, știu. Erai copilă, aveai vise, ca cel de la 14 ani, când te visai romantică, bucle curgându-ți pe spate, încadrându-ți fața. Te-ai dus la coafor, vestit în oraș, să-ți faci permanent. Cum fața nu te-a ajutat niciodată, ai fost fraierită: ai plâns după permanent două săptămâni, cu ceva ore în plus față de cele două în care ai avut bucle și te-ai putut visa la Versailles, la curtea regelui Franței, cu amicii tăi și ai lui Dumas. Două ore. Și n-ai învățat nimic.
Patru ani mai târziu, erai speriată, singură și pe nicăieri. Cum nu știi să ceri direcții sau să citești o hartă, ai intrat la coafor. De fapt, ai profitat că era coaforul la tine acasă, deși nu pentru tine, pentru mamă ta și ai cerut… permanent, clar. Puțin ți-a păsat că undeva în străfundul tău știai că ceea ce faci nu e bine, chiar contraindicat. Puțin ți-a păsat când doamna te-a avertizat că soluția de permanent pe păr așa ca al tău e hmm… Puțin ți-a păsat când ți-a spus că nu are decât bigudiuri mici la ea, care nu-s tocmai indicate pentru firul tău de păr. Permanent ți-a trebuit! Ai vrut bucle ca la curtea regelui Franței și ai primit un loc în spațiul mioritic printre mioare. Dacă noaptea aveai bucle, dimineața găseai în oglindă mioara. Tragedia s-a întâmplat câteva luni mai târziu, după comedia la care singură te-ai supus: părul a început să crească. Din foliculi ieșea timid, sfios, de-un maroniu deschis, un fir subțire, lins, ce se izbea la câțiva centimetri mai încolo de spirale cât inelarul, făcute de-o șurubelniță înfierbântată. De atunci au început să te latre câinii. Și unii băieți. Ciudățenii și ciudați. Ai învățat ceva?!
Câțiva ani am avut pace. M-ai mai tuns, m-ai mai scurtat, mi-ai mai ars vârfurile intenționat, m-ai dat cu alifii, ulei de măsline, de argan, de ricin, ouă, ceai de mușețel, oțet, apă de ploaie, mi-ai schimbat șamponul, balsamul, m-ai frecat cu petrol, mi-ai aruncat fixativ, ceară, spumă, bere și alte chestii lipicioase de care nu vreau să întreb, ai luat foarfeca la mine, ți-ai făcut dambalua. Apoi ți-au dat coaiele.
Styxul trecut, iadul folicular s-a deschis. Lupta pentru sufletul firului tău alb e acerbă. De-o parte avem forțele binelui: domnesc la Cluj, într-o curte interioară, lucrează sâmbăta pentru tine, te așteaptă cu cappuccino, te mângâie, te masează, te respectă, îți recomandă lucruri testate, te întreabă de sănătatea firului, pun armonia, calitatea, siguranța pe primul loc, casarea oglinzii și soluția finală, exterminarea, pe ultimul, te îndrumă la specialiști dermatologi înainte de orice procedură invazivă. Pe scurt, Kinga.
De cealaltă parte, tu. Cu nervii, cu impulsul, cu piticii, cu păsăricile, cu pădurile, cu ogoarele, cu câmpiile, cu brazdele, cu pinguinii, cu rațele, cu Versailles mioare free, cu iluziile și visele tale cu bucle.
Și am ajuns la punctul cu Nu se mai poate! Odată pentru totdeauna înțelege: așa sunt eu, slab, subțire, de-o culoare struțo-cămilă, nici blond, nici șaten, nici deschis, nici închis, că soarele mă arde, că fac mătreață, că mă-ngraș, că am pigment roșu, că mă schimb după anotimp, că nu stau cum vrei tu, că sunt drept, că nu sunt tare, că sunt lățos, că sunt nicicum, că nu stau prins, că sunt sensibil, că-ți intru în ochi, în pat, în gură, în mâncare, că mă găsești pe jos…
Sunt așa cum sunt. Ca tine.

Semnat,
Trei fire