8 martie 1987
„De ziua ta, mămico/În dar ţi-am adus inima/Şi crede-mă, mămico/Un dar mai frumos nu se putea.” Ridic ochii din podea destul cât să văd pe chipul tovarăşei dacă am greşit vreun cuvânt sau să o caut pe mama cu privirea ca să-mi confirme că n-am uitat nici un vers şi să-i dau drumul înainte. Nu uit ca la ultimul cuvânt din fiecare vers să lălăi litera: „mămicooo… inimaaa… mămicoooo… puteaaa.” Ochii tovarăşei par a se da puţin peste cap. O fi având legătură cu ce mi-a tot spus la repetiţii că nu se cântă „mămicooo şi inimaaa”, dar nu-mi amintesc să-i fi dat cuvântul meu de onoare că aşa voi face. În definitiv, eu sunt cea care stă şi cântă acum în faţa publicului mândru tare de odrasle şi înfoiat. Pe mine vor să mă vadă în toată splendoarea. Aşa că îi dau înainte cu „oooo…. aaa…” Sunt pe scenă, o artistă, care-şi ia toate libertăţile la cinci ani.

8 martie 1995
Tată, nu-mi dai nişte bani? Când ultima dată? Nu se pune că de-atunci a trecut un secol. Păi, cred că ne-au trebuit la şcoală sau mi-am luat minge de ei. Nu mai am, de unde să am?! Hai, no tată, că nu-i cheltui pe prostii. Alea nu-s prostii. Dacă nu-mi dai, mă supăr. Ba nu-mi trece. Da, da, tot asta aud: Las’ că ajungi tu pe salariu, să vezi ce-i ăla ban. De abia aştept să ajung pe salariu, c-apoi vii tu să-mi ceri bani şi nu-ţi dau nici un leu. Hai, mă tată, no vezi cum eşti! Naşpa. De ce nu-mi dai? Dar îs cuminte. Mai cuminte decât mine nu găseşti. Nu-s obraznică. Spun numai ce cred. Nu-i vina mea. A ta: aşa m-ai făcut, aşa mă ai. Nu-s nici îndărătnică. No, vezi cum eşti…
Tată, dacă-mi dai bani să ştii că mă duc şi îi cumpăr lu’ mama o floare de 8 martie.
Ce rest? Plata comis voiajorului unde crezi că intră?!

8 martie 2004
Am bani de un taxi până la gară sau pot merge pe jos şi îmi ajung banii pentru…
La câte borcane, caserole goale şi haine nespălate am în geantă, o să-mi rupă umărul până la gară. Plus că trebuie să merg mai iute cu o oră. Cam atâta îmi ia pe jos, o oră şi mai bine, depinde dacă merg la pas, galop sau mărşăluiesc. Cu taxiul fac 15-20 de minute. Nu-mi mai iau toate cărţile. Nici cinci pixuri nu cred că-mi trebuie. Nici revistele. Săptămâna asta m-a apucat strechea curăţeniei de primăvară, golindu-mi dulăpiorul din cămin de hainele de iarnă pentru a le face loc celor de primăvară-vară ce aşteaptă spălate, parfumate şi împachetate să le iau de acasă. Halterofil trebuia să mă facă mama. Borcanul gol de murături îl scot. Îl duc cu altă ocazie. Poate fac socată mai încolo în el, că imediat dă socul. Sveterul de lână ce-mi ocupă un sfert din geantă, pică şi el. Nu-i chiar primăvară afară şi nu se ştie ce vremuri vin.
„Mamă, la mulţi ani! Acum am plecat din cămin. Îhî, spre gară. Ajung pe la 6 şi ceva. Ne vedem. Pa!”
„5 lalele, vă rog.”
Lalele în stânga, geanta pe dreapta. Merg agale, că am timp. Iau câte o pauză, oprindu-mă strategic în faţa unei vitrine să mă oglindesc. Mut lalelele în dreapta, geanta pe stânga şi continui.

8 martie 2013
„La mulţi ani, muierilor!” Muierile cărora le fac urătura sunt cele cu care mă văd de trei ori pe săptămână la sală la dans la zumba. Ne pupăm, ne complimentăm una alteia rochiile, pantalonii, cerceii, geanta, freza şi pantofii. Azi e ziua noastră şi am evadat de acasă abandonându-ne temporar rolurile de iubită, nevastă, mamă, fiică, noră, salariată, casnică, şomeră, strângându-ne doar noi, sexul slab, la o masă organizată într-un local cu un singur scop: să dansăm. Pe ritmuri de cumbia, bachata, salsa, reggaeton, coregrafiile învăţate la sală şi unele improvizate la faţa locului, prind viaţă. Facem şi suntem un spectacol.
Urmările: bluze, rochii şi maieuri ude, căci puţine au avut inspiraţia să-şi aducă haine de schimb, dureri articulare şi febră musculară în zone unde nu bănuiam că avem muşchi. Ca orice artiste care se respectă şi sunt respectate, am fost tratate, servite şi hidratate cu licori diverse, după plac la alegere: apă, vin, coniac de Jidvei, shot-uri, cocktail-uri şi îmbiate cu un festin culinar din care să ne înfruptăm după pofta inimii, dacă ne-ar fi permis numai piticul ce ne gâdila în tălpi, să ne oprim din dans pentru a ne reface deficitul de proteine. La dans, dans, dans!

8 martie 2014
„La mulţi ani, muierilor!” Muierile cărora le fac urătura sunt artistele de anul trecut cu care am avut reprezentaţia de pomină, de 8 martie. Ne pupăm, ne complimentăm una alteia floarea din păr, evantaiul, rochiile, pantalonii, cerceii, geanta, freza şi pantofii. E ziua noastră şi am evadat de acasă abandonându-ne temporar rolurile de iubită, nevastă, mamă, fiică, noră, salariată, casnică, şomeră, strângându-ne doar noi, sexul slab, la o masă organizată într-un local cu un singur scop: să repetăm experienţa de anul trecut pe ritmuri de cumbia, bachata, salsa, reggaeton. Ştim mai multe coregrafii, dar suntem dispuse la improvizaţii la faţa locului. Totul pentru spectacol.
Urmările: bluze, rochii şi maieuri uscate sau foarte puţin transpirate, căci, deşi multe am avut inspiraţia de a ne aduce haine de schimb, nu am avut loc pentru coregrafii, improvizând mişcări printre scaune, cu stâlpii în braţe sau dansând în reprize; cu dureri de dinţi de la scrâşnetele ce ne-au ieşit printre molari când chelneriţa ne-a oferit în exclusivitate vestea că numai prima comandă de băutură era inclusă în preţ, a doua fie el un suc, o bere, un pahar de vin e contracost, apa fiind gratis; cu dureri ale sistemului nervos gândindu-ne şi răsgândindu-ne unde am greşit de ni s-a retras titlul de artiste emerite; cu febra nervilor cranieni forţându-ne a dovedi şi explica DJ-ului că cele una, două melodii de pe stick-ul nostru nu fac rău nimănui, că sunt dansabile şi perfecte pentru o astfel de adunare. Ca orice artiste care se respectă, ne-am ridicat şi am plecat. Dacă i-am fi permis numai piticului ce ne gădila în tălpi, să se manifeste aşa cum ştie el…
La anu’, la anu’, la anu’!