Sunt femeie. Nu știu cât de mult seamăn cu una, cât de bine mă comport ca una, cât % din ființa mea se simte ca una. Des mi se spune că am coaie. Nu e tocmai ceea ce-mi propusesem să am când cresc mare, dar pe aproape. În compunerile din clasa a V-a răspundeam la ”Ce vreți să fiți când creșteți mari?” cu OM (cu majuscule). Nu doctor, nu profesoară, nu inginer, nu balerină, nu prințesă. Nici preoteasă, căci visul lu’ mama n-a reușit să se lipească de mine, în ciuda tentativelor. Dar mi-a dezvoltat o alergie.
Am fost mult timp copil. Nu fată sau fetiță, ci ”Mărie ai’ mică” sau ”copila”. Sfântă Mărie ai’ mică, 8 septembrie, era a mea, cealaltă din 15 august, a Măriilor mari. Adulții din jur mi se adresau cu ”copila” sau ”ai’ mică”. Nu participam la treburi gospodărești din același motiv. Îi încurcam în schimb cum puteam mai bine. Prostii făceam multe în ciuda faptului sau tocmai fiindcă eram ”ai’ mică” sau ”copila”. Băteam din gene pe ritmul lui ”sunt ai’ mică” sau ”copila”.
Am arătat ”ai’ mică” sau ”copila” mult timp. Atât de mult încât la liceu fiind, nu era nevoie să port sutien sau costum din două piese la Târnavă. ”De ce să porți răcitoarele alea două pe piept?” vorba lu’ mama. În anul II de facultate mi-am cumpărat primul sutien. Roșu, catifea și dantelă. Îl port.
La mare când m-am dus în anul I de facultate, mi-am belit mușchiul de la mâna stângă, de la cot spre palmă jucând volei pe plajă, respingând atacurile cu mâna neîncordată și ținută în poziție greșită, mingile lovind mușchiul moale în plin. ”Traumă” i-au spus la urgență, la spitalul din Eforie Nord unde am ajuns cu mâna neagră și în lacrimi de crocodil rănit. După raze, înfășat și drăgălit m-au întrebat dacă am buletin și cine mă însoțește.
Am mașină. Nu prea conduc. Pe microbuz sau autocar mi se face rău, în funcție de nivelul de oxigen și îndărătnicia mirosurilor din jur. De altfel, prefer trenul, o mică obsesie și fantezie de-a mea. Numai la gara CFR la bilete, prin geamul de sticlă și ochelarii cu dioptrii ai doamnelor, mă întrebă de reducere, deși ultima dată când am îngânat Gaudeamus igitur, era acum zece ani.
Nu mă îmbrac prea frumos, adică elegant cu rochii sau fuste. Îmi plac și am, dar le țin în dulap pentru zile ”mov”. Port aceleași haine și tip de haine ca-n facultate: blugi, geci, bluze, tricouri. Pantofii ce mi-s noi.
Coaiele mi-au apărut deodată cu primele fire de păr alb. În baie, în oglinda luminată de neon, am zărit în dreapta ceva alb, lung, subțire ce se prelingea de la tâmplă pe lateralul obrazului, până jos pe umăr. L-am confundat inițial cu o pânză de păianjen agățată în păr de undeva. N-am urlat, nu m-am speriat, n-am tras de el, nu am strigat după mama, n-am coborât la magazin să-mi cumpăr vopsea, nu l-am ascuns printre celelalte cu o agrafă, nu am descusut-o pe mama la ce vârstă i-au apărut ei primele fire albe, nu m-am simțit mai bătrână, nu m-am simțit mai matură, nu m-am dat cu capul de oglindă că n-am un inel pe stânga, nu am plâns, nu m-am călugărit, nu am oftat, nu am…
”O, să-mi bag p*!”
Îmi dăduseră coaiele.