Între 7 și 10, recoltare probe.
Planul de bătaie mi-l fac de acasă: să-mi fac apariția pe la 7:30 timp suficient ca îmbulzeala de la 7 cu coada deja formată în fața ușilor închise, să-și mai consume din elan rărindu-și rândurile. Mă țin de plan. Pe când ajung, vreo 13 oameni am în față. În față ad litteram. Nu există coadă, șir, rând, ci o grămadă. Suntem la rugbi fără minge, postați în fața recepției unde o doamnă tânără încearcă să-l descebălească pe fiecare. ”Cum vă numiți? Ați adus probele? Păi, atunci de ce ați venit? N-ați avut recipient? Se cumpără de la farmacie. Sau puteați să aduceți în orice. Ce să vă fac? Va reîntoarceți cu ele până la 10, da? Neapărat azi. Dumneavoastră? După rezultate. Numele?” Mă uit pe ușă. Scrie. Mă uit și pe măsuța de lângă scaunele de așteptare. Da, scrie. Mă uit și pe tăblița de la recepție. Chiar scrie. 7 – 10 recoltare probe. 15 – 17 ridicat rezultate. Rugbi cu analfabeți.
Firea-mi nevrotică mă îndeamnă la acte necugetate. ”Cine-i ultimul?” Se ridică din umeri, se ridică din pleoape, doamna de la recepție ridică un pachețel mic, galben. Numere de ordine. Rumoare. Am trezit somnambulii. Unii nu vor să ia numere de ordine. ”Nu ne trăbă, doamnă. Știm al câtelea suntem.” Știm, dar nu spunem. Se împart totuși numere de ordine. Se descoperă ca unii aveau, le țineau ascunse în palmă, alții nu. Eu sunt 20. Îi ofer să ia un număr din pachețelul galben și tinerei de după mine. Suntem de-o vârstă. Strâng numărul în pumn, fac un pas afară și ies la aer pe trotuar. După mine, iese și stăpânul rândurilor, cel care știa ordinea fiecăruia. ”Ca la CAP. Numai acolo ne dădeau numere de ordine.” Îi răspund că n-am prins CAP-ul, dar că mă bucur că s-a făcut ordine.
Sunt nemâncată, trezită de la 6, agitată, iar canicula ce se anunță, nu mă ajută. Colind în sus și în jos trotuarul din fața laboratorului trecând pe lângă ușa deschisă din minut în minut. Aceeași mulțime. Număr biscuiții pe orizontală. Sunt pari. Apoi pe diagonala unui pătrat imaginar. Sunt pari. Dintr-un pas de-al meu. Pari. Din fața unui garaj. Impari. Impari? Mă grăbesc să intru înapoi la recepție. Domnița căreia i-am dat să tragă un număr de ordine după mine nu mai e acolo. A tras numărul norocos. O întreb pe doamna de la recepție dacă a strigat cumva nr. 20. ”Nu, că oamenii au spus că-și știu rândul și n-am strigat.”
Notă către sine: când trebuie să stai la coadă, stai dracului la coadă. Ce contează că spațiul e mic și sufli în ceafă unul altuia? Ce contează că săpunul și apa sunt pentru mulți cioara albă și inorogul? Ce contează că n-ai mâncat nimic și de la mirosurile naturale, prea naturale ți se întorc și răsucesc mațele? Ce contează că ai număr de ordine în mână? Ce contează că te încrezi într-un sistem civilizat? Ce contează că te încrezi într-un bun simț care ar spune celui cu 21 că rândul lui vine după 20, nu înainte? Ce contează că erai la un metru distanță și că ar fi fost nevoie doar de-un cap scos afară, un metru de la grămadă, un strigat ”numărul 20”? Ce contează că un angajat de-abia face față la 30 de persoane? Nu contează. Nu contează nimic. Primează interesul propriu și personal, al meu și numai al meu. Contează cum să fac să-mi fie mie bine, cum să fac să ajung eu în față, cum să fac să sar peste coadă, peste ordine, peste numere de ordine. Cum să fac să mă bag în față, să fiu primul. Primul la ce? Nu contează. La orice. Cine nu face așa, e fraier.
Fraiera își spune numele, cedează cardul de sănătate cu PIN-ul aferent, ia hârtia ”Cerere recoltare probe” și merge la coadă. Scuze, grămadă. La grămada de la recoltare, care se află dincolo de recepție, pe un coridor lung și îngust de un metru. În așa huzur de spațiu, leul din mine măsoară coridorul. Citesc ce scrie pe uși: cameră recoltare, cabinet medic de familie, baie pacienți. Vreo două n-au nici o denumire. Citesc o dată, citesc de două ori. Le știu cu ochii închiși. Apăs clanțe. Închis. Trec la geamuri. Mari de peste un metru. Termopane. Ultimul dă în ”grădină”. ”Grădina” e ce a rămas din materialele de construcție și izolat, plus bălării și urzici crescute printre ele. Adevărat tablou urban.
Doamna de la recepție vine și deschide cu o cheie una din ușile închise ce dă spre ”grădină”. Leul iese rapid afară printre urzici și bălării de-un metru. Junglă, dar aer. Cu mâinile în buzunar calc atent urzicile. Descopăr două coșuri de gunoi: unul roșu ”hârtie”, altul albastru ”deșeuri menajere”. Seamănă cu două cutii poștale: blue for going, red for incoming mail. Scrisori din junglă. Râd de una singură și de pe un dâmb din fața cutiilor, butonez telefonul.
”Ce faci?” O voce necunoscută, pe un ton siderat mă interpelează. ”Bine” răspund surprinsă. ”Ce fotografiezi?” ”Am vrut să fotografiez coșurile de gunoi că-s tare drăguțe. Unul roșu și unul albastru, dar…” ”N-ai voie! E privat.” ”Privat ce? Coșul de gunoi? Sau bălăriile din jurul lui?” ”Hai că ești drăguță. Știi că așa ceva nu există în Blaj?” ”Huh?! Laborator de analize medicale? Urzici și bălării am mai văzut. Om cu coasă n-am mai văzut de mult.” ”Hai, zău, că ești drăguță.” ”Drăgălășenia” mea nu a împiedicat-o pe doamna medic de familie să-mi arate spatele sănătos, lăsând întrebarea ”cine a fost constructorul care a aruncat toate reziduurile în spatele clădirii?” în eter. Ecoul a ocolit totuși statura și statutul doamnei, permițând unui ”Nu-i treaba ta!” să ajungă până la mine.
Iau o gură de aer, ies din junglă și pășesc în coridorul îngust. Un domn îmi vede pumnul deschis cu numărul galben în el. ”A intrat 24, dvs. sunteți 20. Eu am 26.” E ora 9.
Seringa intră în venă. Îmi place culoarea lichidului ce se strânge în trei recipiente. Un roșu închis ce bate în maro ieșind dintr-o venă albastră. Am deochiat-o, s-a rușinat, sigur i-am făcut ceva că a respins acul și-a început să curgă pe pantaloni, pe scaun, pe podea, pe lângă. Asistenta se grăbește să o/mă calmeze și să șteargă. Îmi zice că-i de la presiune, că am presiune în vene. Am multe, dar asta cu presiunea e nouă. Îi zâmbesc. Intră recepționista și compătimitor îi spune colegei că ”doamna e de la 7”. Doamna sunt eu. ”N-am ce să fac. Ați văzut și dvs. ce scandal s-a făcut când am dat numere de ordine. Oamenii nu au respect. Degeaba le dau numere, mai bine se bagă în față. După o jumătate de oră în față la recepție, simt nevoia să iau o pauză… Ne-ar trebui un jandarm aici care să facă ordine.” Colega dă din cap. Eu nu mișc. Cură sânge.
Ne trebuie vitamine. De urgență. Injecții cu vitamine, vitamina B de la Bun simț și vitamina C de la Civilizație. Visăm la vitamine, să ne lăfăim în vitamine, să trăim cu vitamine. Cu toții vrem să avem B-ul și C-ul la valori normale, să le primim oricând și să fim tratați cu vitamine. Dar când vine vorba să acordăm, să oferim, să dăm B și C, dăm P care nu-i o vitamină.