Ordinul l-am primit prin noiembrie. Am zis să mă prezint, să nu amân inevitabilul. O lună și un pic m-a mai amânat el pe mine. După ”La mulți ani!” și artificii, a doua zi după popa, mi-am luat ghiozdanul și m-am înfățișat la încolonare.

Jurnal de armată, ziua I – AMR?
”A patra clădire pe dreapta, dacă coborâți pe aici. Dacă mergeți pe scări, a treia.”, Cerberul indică cu degetele înmănușate.
Prefer patru că nu-mi sună fatidic. A treia pe dreapta e de-a lui Eliade, semiotică și cifre magice. La trei vine omul negru.
Sunt clădiri de cărămidă, vechi, ce dau în stradă, într-o alee principală. Oameni cu plase de rafie, încotoșmănați cu căciuli și glugă trasă peste ochi, roiesc printre ele, intră, iasă. Intru.
Opt și douăzeci. Într-un subsol plin de lume, cu plăci de tavan fals scoase din care ies mațele de cupru și țeavă neagră, unele izolate, altele ba, în iz de apret, parfum, plase de-un leu, într-o mare de alb, am emoții.
”O baie?”
Șed pe banca mare de lemn vopsit în alb ce dă în ușa de la intrare. Sau ieșire. Intrare încă pentru mine. E prima dată. N-am excelat niciodată din prima. Tocăniță cu mămăligă ieri la prânz, în Pănade. Orgie. De-atunci nimic. L-am prins și pe popa din sat. Nr. 2 pe anul ăsta. Am vorbit de America. Nu i-am spus unde merg.
Dau aburul jos cu cârpa să mă orientez. Verde în stânga. Cu lentilele la loc, disting suprafața unui fost birou masiv de lemn. Binevenită pata de culoare! Verde e viață. Întreb un halat dacă am aterizat bine.
”Trei etaje, la mansardă.” Cum urc, pe dreapta. Nenorocita de dreapta! Scări mici, tocite, gri. La fiecare etaj, panou cu informații. Au bibliotecă! În Iad nu este bibliotecă, zisa Borges. Urc până se îngustează tavanul și trebuie să te apleci. La dreapta, aici. Încă trei așteaptă. Am nevoie de fețe familiare. Deschid Dilema.
Am primit ștampila. Înapoi la subsol. Coadă, mutre, nenorociți, plase printre picioare, haina pe mână. Se strigă fericiții de-o zi, fericiții de mai multe zile. ”Dvs.?” Studenți la masa verde. Buletin, card, pin, formular, garderobă. Dezbrăcat, descălțat, împăturit, înfoliat, semnat, bon, înapoi la mansardă.
Nouă treizeci. Repartiție în 307. ”Ce pat doriți.” Două din șase ocupate. La geam, pe stânga. Tavanul se îngustează acolo, trebuie să mă aplec să intru sau să ies. Doar dintr-o parte ai acces la mine. Calorifer la o jumătate de metru de pat, din fontă. Fierbe în purgatoriu. Rabatez un geam. Mă instalez. Mut perna de la cap la picioare. De aici văd direct pe geam. Cerul și țigla. Am dat ”Bună ziua”? Nu știu regulile. Nu știu ce să vorbesc. Nu știu dacă se cade să vorbești. Nu știu. Prefer Dilema.
Zece cincizeci. Prima extragere sânge. Îmi place culoarea lui, burgundy. Câteva fiole. Dă-mi-l înapoi! Simțul proprietății. Mi-e foame. Nu-s foarte simpatică. În ultimele 24 de ore am devenit și mai simpatică.
Las ziarul deoparte. Întinsă pe spate, apăs ghemotocul de vată pe vena stoarsă. Trag cu ochiul la patul de lângă: un păr alb, scurt, un trup ce se distinge de sub pătură, mărunt, slab, îmbrăcat într-o pijama de velur aidoma sângelui meu scos din venă și doi ochi albastri ce privesc în gol. Mă întorc înspre geam unde lumina e mai blândă.
”Putem să vă punem niște întrebări?” Unsprezece si douăzeci. Voci în spate. Îmi dau ochii peste cap, mă răsucesc și zăresc niște halate. Șase perechi de ochi mă fixează. Mă ridic în mijlocul patului. Sunt tineri, sfioși, anul III. I-aș scoate la o înghețată. Anamneza. Mai degrabă minipuzzle, decât interviu. O brunetă cu ochi mari, căprui închis pune întrebări, doi completează sau îngână, restul înghit în sec. Foamea lucrează: ei, Hansel și Gretel, eu, Baba-Cloanța, mansarda, căsuța de turtă dulce. A fost cu glas tare? Fețele inocente tac. Una notează ceva în carnețel. Se uită unul la altul. Într-un glas: ”Mulțumim.” Mai stați, am nevoie de infuzia de inocență, idealism, tinerețe.
”Ziare, reviste, Click, Libertatea… Ceva de citit, doamnelor?” omul cu gazetele îmi tulbură reveria. Studenții pleacă. Deschid cele două geamuri rabatându-le la maxim. Fierbe fonta.
Se servește masa în caserole de unică folosință. Eu nu. Interzis. Înghit un Oreo, al doilea pe ziua de azi. Și multă apă. Trupul cu cap cu păr alb, scurt, de lângă mine, iasă de sub pătură să mânânce. Confirmă impresia final de ochi albaștri.
Se întoarce infuzia. Șase perechi de ochi însoțiți de una de rezident. Mai sigur, mai încrezător, mai direct, mai încurajator, mai încercat, mai experimentat. Trupul meu devine obiect de studiu. Mai puține întrebări. Palpează, ridică, întinde, pulsul la gât, la inimă, la picioare, limba, verifică ochii, abdomenul, frământă, gâdilă… De la morgă, direct pe vii. Le e frică. Și mie.
Ne-am înmulțit în 307. Suntem patru. Cu glas scăzut se întreabă ce vârste are fiecare, unde-i de loc și care-i hiba. Destul cu anamneza. Particip cu jumătate de gură. Încep ”Iosif și frații săi” pe sunet de nii-no-nii-no-nii-no. Sub noi, UPU. Mann mi-o trebuit. Mergea Kafka.
Foamea schimbă omul. Fortrans îl curăță. La patru după-masa și după al treilea biscuite Oreo, s-a declanșat operațiunea epurare. După un litru și jumătate din patru, o ecografie abdominală din care aflu că am mușchi definiți (ole, zumba!), o chestie de grăsime insignifiantă pe fiere și că-mi vine ciclu săptămâna viitoare, l-am luat pe ”Iosif…” și cei doi litri și jumătate de lichid dulciu rămași, am tras zăvorul și am declarat buda de lângă 307 teritoriu indefinit ocupat. Trei ore, dispărută în misiune. Oreo au cedat primii, negri, sfărâmați, triști. Apoi perioada galben-portocalie. La două rânduri din ”Iosif…”, o gură de Fortrans; câteva pagini, sfertul de oră, sfertul de lichid purgativ. Singurul reclamant: sfincterul, obosit, recalcitrant, nervos, iritat. El lucrează, eu citesc.
Operațiunea continuă. Etapa marea diluare: galben-portocaliu, galben pepene, galben urinar, alb-gălbui. Incolor! O să-i scriu lui Bear Grylls, să nu mai bea din a doua tură de dimineață sau să o fiarbă. Un Fortrans în trusa de supraviețuire și 3-5 ore mai încolo, are apă din puț, nu de la cișmea.
La nouă, am eliberat teritoriul ocupat. Un duș cald a șters urmele operațiunilor murdare și a mai calmat din recalcitranți. La culcare, curată interior și exterior și în toate zonele ascunse soarelui. Ninge și mă doare capul de foame.
La miezul nopții, m-am prezentat încă o dată la datorie.

Jurnal de armată, ziua II – AMR ?
Somn? Am auzit de cuvântul ăsta. Printre sforăieli, tușit, descărcări gazoase și un recalcitrant adus din Germania direct de la aeroport în salonul de lângă, ce a vrut să plece cu pat cu tot, a chemat asistenta, s-a plâns că-l dor picioarele sau burta sau burta cu picioarele, pe locul aferent cazanului 307, cu geamul rabatat, în pijama și fără să trag pătura, am fost planton.
Nimic nu mă face să sar în sus la șapte să înjur ”Bună dimineața!” ca mirosul de acid dezinfectant și un neon în ochi. Salut tolo.ro. Am purces spre teatrul de operațiuni de aseară care mă chema la o ultimă bătălie. Am apucat să mă spăl pe față și pe zonele afectate când mi-a bătut cineva în ușa cu zăvorul tras.
”Sunteți chemată jos.”
Am însoțitor. Un student în a treia lui zi la spital. În lift îmi admir pijamaua cu trandafiri roz și frunze gri. La față refuz să mă uit, încă nu ne vorbim. Subsol înainte două uși pe stânga. Un pat cum intri pe dreapta, la stânga pe scaune șed halate albe. Doctorița și anestezista sunt singurele în culoare. Eu, singura costumată. Sus pe pat, legată la monitor, oxigen pe nas și în branulă o jumătate de seringă de lichid incolor. Apă vie. E nouă fără zece. Să-l visez pe Cioloș.
”Ești simpatică. Ai vorbit.”
Văd tavanul și un paravan albastru în stânga. Dincolo de el, un domn se foiește. I se spune să stea cuminte pe pat, să nu se ridice. Sunt în altă cameră, nu mai văd halate sau culoare, nu-mi mai aud inima la monitor, nici tubul în nas nu-l mai am. Dau să mă ridic.
O mână fermă pe umăr. ”Mai stai cinci minute. După aceea chem să te ducă în cameră.” Sunt cuminte. Privesc la tavan și încerc să-mi amintesc. Sunt cea mai cuminte. Nimic. Blank. Ca după două sticle de Bordeaux de cuminte. Mă uit la ceas. Cincizeci de minute de cuminte s-au scurs din viața mea. Unde-i Cioloș?
Mahmureala nu-mi trece nici după ce ajung în cameră. Zac în pat, dar sunt nevoită să fac două excursii la baie. După ultima, când mă întorc, mană într-o farfurie albă de plastic: doi bulgărași de brânză de vacă. Fericirea are culoarea albă și gust lăptos. Liber la mâncatul cu mâna.
Mă trezesc niște voci vesele, glasuri puternice, pline de viață și chef de vorbă, cu accent de perfect simplu. 307 e plin. La fel și frigiderul de la picioarele mele, gol de două zile, se umple de chiftele, snițele, crenvurști, ouă, brânză, caș, unt. Se fac prezentările. Grupul vesel Tg. Jiu cu vechime, nenoriciții din Alba, Ponor. ”Dar domnișoara?” Nu particip. Invoc mahmureala. Cineva le răspunde Blaj. Baia Mare care s-a mutat la Zalău. Tg. Jiu trei din șase. Trag pătura peste urechi. Vreau Bordeaux-ul ăla sau seringa cu lichid incolor.
Unsprezece treizeci. Se confirmă: sunt o constipată. Mațul e lung, strâmt, îngust, iliac 3 cm în sus înainte să coboare. Deh, liber profesionist! 3 cm ce dor. Tărâțe, probiotice, semințe in, chia, kiwi, ananas, prune uscate. Ideal la mine se va traduce prin de 3x pe săptămână, ideal consistență normală, ideal fără efort. Ideal, cuvânt pervers. Ideal, aștept să se întâmple. Mă vâr sub pătură să meditez la ideal.
Welcome miros de crenvurști. Oameni suntem! Ce dacă ești la gastro, te doare, cu furtun în mațele spălate și ai ciorbă chioară, morcov cu orez, paste și carne de pui fiartă, griș cu lapte fără zahăr, ceai, pâine fără sare și unt nesărat Lurpak? Regimul e pentru… Am scăpat de regim. Ce regim? Români suntem: fripturica-i fripturică, chiftelele-s chiftele, ciorba rădăuțeană se comandă peste drum, ”Trei, vă rog, la pachet .” Mori trei zile, ceva medicamente și adă sarmalele!
La trei fără un sfert, regret că nu suntem la cardio. Aș fi văzut o resuscitare live odată ce-a intrat popa pe ușă, fără să bată sau să-și facă simțită prezența. Al treilea rendezvous cu popa. Să fug sau să mă-mpiedic? Fuga după sticle de plastic, căni, recipiente pentru apă sfințită și bani. Pentru care ați venit părinte? Pentru cea care a mâncat sarmale, pentru cea care bea cafea pe stomacul gol, pentru cea care… Să ni se ierte 2016, ca să continuăm împăcate în 2017! Văd extensia celor doi ochi albaștri: o mână albă, străvezie, osoasă, pe care tot simt nevoia să o apuc și să o țin strâns. Am mai simțit asta, știu ce înseamnă. Două astfel de mâini ținute între palmele mele până la final. Cer iertare.
Cer ajutor. Vine sub forma unor adidași și a unui fâș mai gros. Îmi iau pe dedesubt două bluze de corp, o bluză de trening; peste izmenele albastre trag perechea de pantaloni de zumba. Aerul rece mă transformă. O plimbare, o porție de quiche cu somon și broccoli, un ceai de mentă și par om.
Mă repatriez în 307. Dau să deschid un geam să intre ceva revigorat de afară. ”Deschiseși geamul?” Iadul e plin de gastrici.
La opt se dă stingerea. Îmi iau lucrurile și pe întuneric merg la duș. Aprind neonul de la pat și continui cu ”Iosif…”. Când trec de pg. 200, realizez că a fost alegerea inspirată. Pe la 100 era să-l abandonez pentru planul B, Bolnavul închipuit a lui Moliere.

Jurnal de armată, ziua III – AMR curând, foarte curând că de nu…
Înainte a fost planton, acum tortură. Concertul orchestrei fiziologice, partitura Gastro307 a fost înregistrat. Când se aprinde becul la șapte în miros de acid dezinfectant și odată cafeluța pusă la fiert, corul plângerilor începe.
”Nu dormii deloc.” ”Da’ nici eu.” Tu dormiseși că sforăiai de…” Da’ ce tu nu sforăiși? Ia, mai lasă-mă!”
Ca orice torturat, vărs tot. Ies pe coridor în căutarea șefului. Aveam odată, demult un respect mai mare la adresa mea. Trei zile de spitalizare i-au pus capăt. Nu numai că spun tot, dar fac și recomandări: o razie prin frigider, prin papornițe, pe sub paturi și perne, prin buzunarele de la pijamalele din care nu ies niciodată, nici să spele, ”dar sunt femei, nu animale alergice la apă”, predarea telefoanelor mobile la intrarea în salon sau la internare, respectarea programului de liniște și odihnă, fără vorbărie, oră de lectură obligatorie, de meditație sau rugăciune. Dacă nu… ”Cineva s-ar putea să trimită pe altecâteva la ortopedie, după care în pas alert va fi mutat psihiatrie.”
Plec. Mâine. La noapte părăsesc incinta. Deocamdată, analize de plămâni. Printr-un gang dintre clădiri iau cu nesaț din ”Liberte, fraternite, aer rece!”. Ajung tot la subsol. ”Trageți aer în piept și țineți… Respirați… Încă o dată.” Ochii miopi de dincolo de lentilele groase mă privesc cum stau nemișcată într-o poziție prearanjată în fața aparatului, o menghină cu raze, într-un subsol obscur plin de conducte groase, îmbrăcată sumar cu o bustieră fără sârme și cu un șorțuleț verde prins la spate de șold cu mânere de ebonită.
Nouă treizeci. În 307 intră omul cu ziarele: ”Ziare, reviste… Să aflați cine-i în noul guvern, doamnelor!” Na, cutia Pandorei. Pensia, pensia, când ne mărește pensia și apologia trecutului. Prezentul le întrerupe perorația. Intră studenții.
Nu vă mai chinuiți cu anamneza doamnelor. O știu pe de rost.
Patul doi pe dreapta. Gastrită pe fond nervos confirmată și de doctorul L. de la Tg. Jiu. Regim: sărmăluțe, cele de Crăciun făcute cu carne de pui, din păcate, nu le-a putut mânca, chifteluțe, slăninuță, un păhărel din când în când, așa când are musafiri sau de supărare. A lucrat câțiva ani în textile. Are o nepoată ”tratată” de Brunei. Plânge înfundat de câte ori își amintește și repovestește istoria în brațele patului 1 de la geam. Terapia prin cuvinte.
Patul 1 de  la geam, dreapta. Cu antecedente, internări la oncologie, o jumătate dintr-un sân scos. Nu are credit, dar vorbește la telefon unde le spune tuturor că e la spital, să nu mai spună la nimeni, să stea liniștiți. Se teme de cum va dormi la noapte și avertizează de când a ajuns că ea nu doarme noaptea. Plânge când aude povestea nepoatei trecută prin mâinile lui Brunei, îl blastămă și-l înjură, mirându-se cum de nimeni nu a vorbit până acum despre monstrul acela. Să-i spun?
Patul 3 de la dreapta. Gastrită numaiștiudecare cu șederi multiple prin spitalele din țară. Ce regim? Cafeluța la primă oră, că dacă nu, ea nu se trezește. Mândră că și-a dus toate prietenele la toți doctorii la care a fost sau pe unde a stat internată. Casnică. A lucrat puțin, parcă tot textile. Are un băiat divorțat de una de la Oradea care i-a spus că ”mamă e numai cea care a născut-o.” Scorpia dracului. Bine că n-au avut copii. Da, e măritat băiatul mamii acuma, cu una care de la început n-a mai scos-o din ”mămico.” S-a pensionat cu plicul la doctorul X care a fost ”foarte de treabă”. O scrisoare medicală și atât. De când a venit întreabă de tarife, împarte cafeluțe și ciocolățici, ”Vai, dar e plăcerea noastră!” Bea apa sfințită pe care a adus-o pe tren de-a acasă, într-un bidon de plastic de cinci litri din care dă și altora, bagă banii de bobotează lui popa în jep și merge la slujba de jos de la biserică. Cunoaște mulți doctori și dă recomandări ca un bun sportiv de cursă lungă: ”acela-i bun”, ”acela, de nici o treaba”, ”cu acela vă fac eu legătura”. Sport național.
Cobor la garderobă să-mi iau hainele. Doamna mă întreabă de unde-s. Blaj. ”Aveți o pâine bună acolo. Mai luăm și noi de la ei. UE parcă.” Pâinea de la Sântimbru, omologată ca produs tradițional. Da, e bună. ”Și pe dr. Blaga îl cunoașteți? E din Blaj. Cum de nu-l cunoașteți? Trebuie să-l cunoașteți.” Vine cu mine până la mansardă și-mi arată biroul lui. Bat, aștept, intru.
”Bună ziua. Îmi cer scuze că vă deranjez. Mă numesc Maria Sabău. Sunt din Blaj. Am auzit că și dvs. sunteți din Blaj și am vrut să vă cunosc.”
Povestim despre școlile din Blaj, despre profesori, aflu povestea inaugurării Palatului Cultural în ‘36 în prezența Regelui, aflu de drumul Regelui pe jos, cu alaiul regal și Mihai copil, Mare Voievod de Alba Iulia, de la gara cfr, pe Calea Clujului, pe (actual) Iuliu Maniu, prin spatele stadionului de azi, pe Petru Pavel Aron până în Piața 1848, aflu de orchestra de stradă și competițiile ce aveau loc între școli, aflu de niște morminte din cimitir de care ar fi trebuit să știu… Prima mea discuție ce nu implică chestii medicale. Îi mulțumesc frumos și îl las pe om să-și continue studiul inimii și al unor partituri.
Îmi strâng catrafusele din 307. Mi le aranjez, ca în două minute după ce primesc ok-ul să plec, să-mi închei socotelile, să ies. Mâine ce-i drept. Răbdare.
Am vizitatori. Ies cu ei pe o bancă pe coridor vis-a-vis de scările ce dau la Interne. Mi-au adus salată cu ton. Stau puțin că au autobuz spre Bistrița.
Cina la șase și jumătate, griș. Gat și salata.
Evadez.

Jurnal de armată, ziua IV – AMR 0
Vestea proastă: nu am dormit mai bine nici în altă parte. Vestea bună: suntem doar trei în salon. Nu o să tărăgănez cu Rămas bun!, La revedere! și Sănătate! Vestea rea: celor doi ochi albaștri de lângă patul meu le-a fost rău toată noaptea. A chemat asistenta să-i facă din nou calmante și a vomat. Nu e bine nici acum. Îmi spune toate astea cu o voce scăzută. Îi iau mâna între palme și o țin strâns. Îi place că sunt rece, că am venit cu aer de afară, curat. Aici e prea cald. Deschid geamul. Îi spun povești: moșul meu a avut ce are ea. Nici lui nu-i era bine, nu-i venea să mănânce, nu putea mânca, îi era rău, îi tot venea înapoi; zicea că are un dop în stomac la intrare; a slăbit mult, arăta ca o oaie. Râde. Moșu e… bine acum. Gura minte, ochii nu. Mă fac că-mi îndes lucrurile în ghiozdan. ”Să nu vă lăsați! Să vă forțați să mâncați. Să nu vă fie frică. Și ce dacă-i o tumoare? Luni vă face CTul și o să fiți bine.” Ochii albaștri mă sfătuiesc să mă îngrijesc că-s prea tânără, să nu mă mărit că-s încă tânără și să am grijă de mine. Îmi cere nr. de telefon. Rup o filă din carnețel. ”O să vă caut în Ponor.” Cu ghiozdanul în spate, îi mângâi pielea fină, translucidă, subțire ca un strat de ceară și o las să alunece.

* Pentru Maria lu’ Bebic din Ponor