Să plec. Oriunde. Cât văd cu ochii. Fără să ştiu unde, fără să spun ceva cuiva. Cu maşina, cu trenul, pe jos, cu avionul. Să mă opresc doar atunci când îmi obosesc ochii sau picioarele, să dorm fără ca dimineaţa să aud vreun ceas deşteptător, să mănânc ce poftesc fără să mă uit pe un meniu, să nu întâlnesc oameni pe drum decât dac-aş vrea să dau ziua bună cuiva, să străbat păduri tăiate de ape repezi, cu drumuri amprentate de roţi de tractor, să traversez asfalturi pe care să întâlnesc maşini la fel de des ca cioara albă, să vorbesc de una singură şi să-mi răspundă doar lătratul unui căţel ce se ia după mine şi de care, cu toate înjurăturile şi „marş acas’”, nu mai pot scapa.
Când eram mică plecam pe hotar. Cu un băţ găsit pe marginea drumului, dirijam vremea, lucrurile, oamenii. Vorbeam vrute şi nevrute: de ce la unii cucuruzu’ e de-un metru şi la alţii de doi, cum de păsările ştiu să găsească apa de băut, de ce oamenii îşi înjură calul. Îl dezlegam câteodată pe Lache, să vină cu mine. Nu întotdeauna, căci Lache, fără să vrea, era un turnător. Dacă ziua în amiaza mare lanţul îi era gol, cei de-ai casei ştiau că am plecat cu el pe-undeva. Pierdeam unul din farmecele plecării: să nu ştie nimeni unde şi de ce plec, ca să nu mă întrebe nimeni unde am fost şi ce am făcut. Îmi stabileam scuze plauzibile pentru a-mi justifica peregrinările, ca numărarea gândacilor de pe cuiburile de cartofi, estimarea buruienilor ce năpădesc rândurile de cucuruz. Când acestea nu erau suficiente, cu capul lăsat puţin într-o parte, cu un dat din umeri şi un „ia, pe aici” încheiam interogatoriul.
Drumul de acasă şi până la şcoală putea fi făcut în 20 de minute. Indiferent la cât plecam de acasă, întârziam întotdeauna la prima oră. Aş fi fost dispusă să le spun profesorilor că am întârziat fiindcă m-am oprit pe drum captivată de numeroasele tipuri de flegmă depistate şi că le pot descrie cum cred eu că arată oamenii flegmelor şi ce au pe suflet, sau le pot spune cine mi-am închipuit eu în dimineaţa respectivă că stă în casele de lângă pasarelă, ce vise au avut azi noapte, dacă s-au trezit şi ce plănuiesc să facă peste zi. Spre liniştea tuturor, nu mă întrebau nimic. Majoritatea profesorilor mă cunoşteau şi cu un semn discret mă îndemnau să iau loc în bancă fără să întrerup corectarea temei pentru acasă.
De Sibiu m-am îndrăgostit noaptea. Plecam din cămin în puterea nopţii să mă plimb. Nu semăna cu nimic din ce vedeam ziua. Alt oraş, unde străzile goale şi taximetriştii moţăind în maşini, făceau loc eroilor principali: casele şi Cibinul. Oamenii, o amintire tristă a unui cotropitor, intrus ce abuza de tot şi învia odată cu răsăritul soarelui.
Trei zile pe Valea Arieşului, trei nopţi în satul lui Fefeleaga, un drum de Arad făcut noaptea, o excursie culinară în căutarea papanaşilor perfecţi, mă amăgesc sub pretext că mi-ar fi de-ajuns. Dar animăluţul din mine, veşnic treaz, la pândă şi cu dor de ducă, e în poziţia de start, cu ochii cât cepele, cu limba scoasă şi părul despletit, cu nările fluturând în vânt, amuşinând plecarea…