În fiecare an, în luna octombrie am o aventură. Doar una şi aceeaşi care continuă de 10 ani încoace.
Când luna lui august e pe sfârşite, eu încep să număr săptămânile. Ştiu că nu mai e mult. Încă o săptămână, apoi încă una şi … Timpul trece greu când ştii ce te aşteaptă în viitor. Tot ce fac în luna lui septembrie, rămâne în ceaţă. Nu-mi amintesc nimic şi nu fac nimic demn de a-mi aminti. E ca atunci când ai o prăjitură, a cărei reţetă o încerci prima dată, la cuptor. Orice faci în timpul în care ea se coace, e irelevant. Te gândeşti numai la cum o să îţi iasă şi ce gust o să aibă. Ai putea să speli vasele, dar tot la prăjitură îţi va sta capul.
Şi vine octombrie. Ceaţa se ridică încet, soarele se iţeşte. Căldura lui moale, încăpăţânată şi de-abia simţită, dezmorţeşte firul rememorării celor 10 ani de octombrie. Şi încep a le retrăi pe toate, sărindu-le cronologia, nerespectând memoria tuturora, scurtând firul derulării altora, doar enumerând o parte, până ajung la prima. Acolo uit de mine şi zăbovesc. Acolo e John Marshall şi boşimanii lui-două destine împletite, ce s-au contopit, un pahar de vin roşu cald, multe întrebări, unele cu răspunsuri, un miros de scorţişoară, o decizie şi un drum.
La începuturile noastre ne vedeam din doi în doi ani, timp de o săptămână. Eram mai tineri, mai săraci şi fără multe responsabilităţi. În 10 ani lucrurile s-au mai nuanţat. Avem acum posibilitatea să ne vedem în fiecare an, o săptămână în octombrie. Eu port vina exclusivă că nu pot să-i acord astăzi mai mult de o zi. O zi pe care încerc să o lungesc cât şi cum pot, să petrec în preajma lui de la răsăritul soarelui, până la întunericul nopţii. O zi pe care apoi o rememorez timp de un an, până când luna lui august e pe sfârşite şi încep din nou să număr săptămânile.
O ceaţă m-a însoţit tot drumul Blaj-Sibiu. Nici n-am ajuns bine şi, cu gândul să îngurgitez ceva şi să sorb o cafea pe fugă, m-a chemat să îmi facă cunoştinţă cu ai lui, cu cei pe care i-a adus anul acesta. Primul a fost „Scrisoare către tata” (Srdan Keca/ Serbia, UK): un fiu care, după moartea tatălui, încearcă să îşi răspundă unor întrebări, multe rămân doar puse pentru că nu pot fi răspunse, o poveste de dragoste întreruptă de un război, o familie ce a încetat a mai fi o familie când a treia persoană, războiul, a intervenit. A urmat „Dacii-adevăruri tulburătoare” (Daniel Roxin/România): a fi sau a nu fi dac? De ce dac? Dar cine sunt dacii? Cine ne credem, noi, românii? Cine suntem noi, românii? După câteva minute cu prea multe semne de întrebare şi cam multe persoane cu rang militar perindate pe ecran vorbindu-mi despre istorie, am realizat că-l mai văzusem în urmă cu câteva luni pe youtube. Şi atunci întrebarea: să mai stau? Să mă ridic? E cam întuneric. Dacă ies, poate mă împiedic de-un trepte din sală. N-ar fi prima dată. Mai stau? Comentariile şi replicile din sală, din spatele şi din dreapta mea m-au făcut să rămân toate cele 60 de minute. Plus că, la un moment dat, datorită camerelor foto din sală puse pe tripod sau ţinute pe spătarul scaunului din faţă, camere ce filmau ce se derula pe ecran, m-am simţit ca la un film piratat. Sentimentul de ilegalitate (astfel perceput de mine) dându-mi fiori şi crescându-mi adrenalina, am ales să rămân.
S-a făcut ora prânzului. Cu o gogoaşă cu dulceaţă de căpşuni şi un lapte cu cacao l-am amânat. La timp pentru „Mese în familie” (Dana Budisavljevic/Croaţia): Dana le-a mărturisit părinţilor acum câţiva ani că este lesbiană. Părinţii ei, deşi au avut o căsnicie nu tocmai conform standardelor sociale, au reacţionat astfel: după o săptămână de la mărturisire, tatăl o trimite pe Dana să stea cu mamă-sa, iar mama Danei speră şi astăzi că o să-i treacă. Dana mai are un frate, bolnăvicios de copil, cu probleme de sănătate şi ca adult. De ziua ei, Dana face un tort sub supravegherea mamei, care nu uită să-i spună, odată tortul realizat, că acum se poate mărita, şi îşi strânge familia la masă, sperând să capete mult dorita acceptare a celor dragi.
În „Aici… adică acolo” (Laura Căpăţână-Juller/România) le-am cunoscut pe Ani şi Sanda şi m-am îndrăgostit de ele, de cea mică în special. Ele sunt două surori din Maramureş, cu părinţi plecaţi la muncă în Spania. Ca-n poveste, ele cresc într-un an cât alţii-n zece. De la un anotimp la altul, fetele se schimbă fizic şi nu numai. Cu trei constante: întrebarea adresata părinţilor pe yahoo mess „No, şi când vă-ntorceţi?”, casa ridicată cu banii din Spania de către tatăl fetelor, casă neterminată şi în acelaşi stadiu de mult timp şi dorul fetelor de a mai fi o familie înainte să apuce să-şi ia zborul şi să-şi facă rostul lor în viaţă. Timpul e limitat, lucru ştiut de fete, nu tocmai conştientizat şi de părinţi.
Următorul film am vrut să îl revăd. Îl mai văzusem, într-o seară de joi, la TVR, „Piepturi goale şi buzunare pline” (Cornel Mihalache/România). Am rămas şi la întâlnirea cu realizatorul lui şi discuţiile de după. Filmul e despre Revoluţia din 1989, mai mult nebuloasa din decembrie 1989 ce s-a soldat cu crime, martiri, revoluţionari, terorişti. Unii au cruci la capul lor, restul au toţi certificate de revoluţionar în buzunare. Am plecat de acolo cu vorbele lu’ moşu în cap: „Dreptatea-i numa-n ceruri!” Am de gând să îl întreb pe moşu cum rămâne cu „precum în cer aşa şi pe pământ”. Când aflu, dau mai departe.
Pe înserat, am cunoscut-o pe domnişoara Marieke Schellart „Ovule pentru mai târziu” (Olanda). Speriată de ceasul biologic, ea încearcă să îşi conserve şansele de a avea copii mai încolo. Mai încolo când va cunoaşte pe cineva, mai încolo când îşi va întemeia o familie, mai încolo când va veni timpul. Cercetează diversele posibilităţi şi şansele tehnologice pe care le are sau care i se oferă şi alege într-un final să-şi îngheţe nişte ovule, înmulţite în ovarul ei prin medicamente şi recoltate cu o seringă. Nu-şi pierde speranţa ca într-o bună zi să facă copii prin metoda tradiţională, banală, atât de cunoscută şi îndrăgită, dar se simte mai liniştită când ştie că are un plan B, just in case.
În faţa unei pulpe de pui cu varză călită, încercam să fac ordine printre gânduri: ce l-aş întreba eu pe tata despre familia noastră dacă-ar fi aici… sunt eu un pui de dac sau de drac, după cum mă blagoslovea buni când eram mică şi prea cuminte… nici mama nu reacţionează bine când îi trântesc câte o veste, dar şi mie mi-a spus după ce am făcut primul meu tort, că acum mă pot mărita… eu aş vrea să stau în Spania, Barcelona mai exact, n-aş prea vrea să lucrez acolo şi să trimit bani acasă… dacă aş avea certificat de revoluţionar (imposibil, aveam 7 ani) unde l-aş înrăma şi pune în casă sau ce-aş face cu el… mi-aş îngheţa nişte ovule în caz că…?
Până la anul în octombrie am timp să le răspund. Dar mai ales să rememorez şi să retrăiesc tot ce-mi aduce nou şi surpinzător de fiecare dată, aventura mea de 10 ani încoace cu el, festivalul de film documentar Astra Film, Sibiu.

În 14-20 oct. 2013 aventura reîncepe:
http://www.astrafilm.ro/program.aspx?day=6