Când ai un frate mai mare care te trezeşte la 4 dimineaţa ca să îi ţii de urât şi să aibă cu cine comenta live meciurile din NBA, nu prea îţi place baschetul. Când mai cumpără şi un surogat de minge Spalding şi se ţine de capul tatălui tău ca într-un final un panou de lemn cu un inel pe el să apară în şură, încet începe să îţi placă baschetul. Când în vara cu pricina exersezi şi iar exersezi la coşul de baschet improvizat în şură, mai că-ţi place baschetul. Când în anul şcolar următor, în pauza mare în loc să te duci în spatele şcolii lângă capelă să înveţi să tragi pe ascuns dintr-o ţigară, stai singură pe teren şi dai la coş, e musai că îţi place baschetul.
Ajunsă în liceu, majoritatea colegilor mei proveneau de la clasa sportivă de volei, baschetul era ceva relativ nou. Şi oricum, nu era nimeni înnebunit după el astfel încât să îşi aducă propria minge de baschet în fiecare zi la şcoală şi în pauze să dea la coş non stop. La ora de sport, după încălzire când ne întreba profesorul ce vrem să jucăm astăzi, în cor se auzea „volei”. Mă strecuram printre colege, îmi luam mingea din vestiar şi ieşeam afară la coş. Înainte să se sune mă strecuram înapoi în sală, ceream mingea de volei să dau şi eu o servă ce nimerea în fileu. M-a prins afară la coş domnul profesor de vreo două ori (nu aveam voie să părăsim sala de sport din incinta şcolii şi să ieşim pe teren afară fără ştirea lui). După câteva muştruluieli şi câteva  meciuri de volei pe care am fost obligată să le joc, dar unde mingile mele, intenţionat sau nu, ajungeau în fileu, domnul profesor mi-a dat voie să ies afară pe terenul de baschet şi să joc baschet de una singură, mai bine spus, să dau la coş din orice punct al terenului. Şi asta făceam în orele de sport, în pauze, după terminarea orelor şcolare, după ce îmi făceam temele, oricând prindeam ocazia şi aveam timp liber sau nu trebuia să mă grăbesc spre casă. Mă plasam în diverse puncte de pe teren, mă propteam bine pe picioare, îmi flexam genunchii, îmi fixam mingea pe dreapta, cu stânga o sprijineam, ocheam coşul de baschet şi…… De multe ori nu nimeream. Luam exact acelaşi loc de pe teren, repetam mişcările şi de la capăt, până nimeream. Şi când nimeream, mă vedeam deja în NBA All Star.
Atunci pe terenul de baschet din curtea şcolii nu m-a băgat nimeni în seamă. Eram fată. Plus că eram slabă, nu foarte înaltă şi era clar că nu prea ştiam ce fac. Odată un grup de băieţi cam de aceeaşi vârstă cu mine au venit să joace baschet. S-au uitat puţin la mine, mi-au urmărit aruncările la coş, apoi m-au rugat frumos să îmi aleg alt coş că la astea două vor să joace ei. Nu am îndrăznit să îi refuz şi nici să îi rog să mă primească să joc şi eu. Mi-au lăudat însă mingea: „Faină minge!” Nu le-am dat mingea mea, dar de pe margine, odihnindu-mă pe iarbă, i-am admirat cum joacă. Mi-ar fi plăcut şi mie, dar ştiam că nu mă mişc aşa ca ei. M-am dus la un alt coş de baschet, de unde mi-am fixat alte puncte de aruncat mingea şi mi-am reluat ritualul.
A mai trecut o vară. O vară în care am exersat la coşul din şură, dar şi jocul de baschet în doi cu fratele meu. Nu aveam înălţimea sau postura lui (e cu şapte ani mai mare), dar şi el şi eu am observat că aproape din orice loc, reuşeam să dau coş atâta timp cât vulturul de frate-miu nu se năpustea asupra mea. Atunci mă pierdeam şi aruncam greşit. În anul şcolar ce a urmat, nişte băieţi mai mari, cam de vârsta fratelui meu, au început să vină la sfârşit de săptămână să joace baschet. Găsindu-mă pe teren, m-au invitat să joc şi eu. Timidă şi fricoasă, nici nu fugeam după minge, eram statică. Nu ştiu de ce îmi era mai tare frică: de minge să nu o scap din mână, de mine că mă fac de ruşine, de emoţie că în sfârşit jucam baschet cu mai mulţi, într-un grup. În acel metru pătrat în care stăteam nemişcată, am primit o minge. Nu era nimeni lângă mine sau prin jur. Am îndrăznit să înalţ mâna în care ţineam mingea şi să arunc la coş. Aplauze, urale şi laude. Un coş superb de la distanţă, fără să ating inelul. Mingea s-a scurs prin plasă. Fără să îmi dau seama, am prins curaj. Mă poziţionam undeva prin terenul advers, pe punctele de unde de atâtea ori înainte am aruncat la coş. Nu ratam când mingea ajungea la mine şi nu aveam vreun adversar prin jur. Eu, mingea şi sunetul pe care îl făcea când se scurgea prin plasă. S-au prins repede băieţii mai mari că nu e indicat să mă lase să arunc la coş fără să mă blocheze. Tot la fel de repede s-au prins că mă speriam dacă mă blocau şi repede pasam mingea la altcineva. Tot la fel de repede m-am prins şi eu că ei mă lasă să dau la coş din anumite puncte ale terenului numai ca să vadă dacă chiar nimeresc. Şi nimeream. Nu mai ştiu dacă echipa în care am jucat eu a câştigat sau nu, oricum am ieşit învingătoare. Unul dintre băieţii cei mari era arbitru de baschet. La sfârşit, mi-a dat câteva sfaturi, cum să îmi ţin corect mâna de sprijin, cum şi când să sar, cum să driblez pe jos fără să îmi scape mingea, mi-a arătat aruncări cu efect, aruncări cu panou…
Acum câţiva ani eram în sediul unei firme, o balastieră, la o negociere de preţ între patronul balastierei şi şeful meu portughez. Apare patronul firmei se fac prezentările, se purcede la negocieri dure, se lasă, se adaugă, eu încerc să traduc în engleză din română şi invers, într-un final se semnează. Când să plecăm, în timp ce ne salutăm prin strângeri de mână, patronul balastierei, cam corpolent, îmbrăcat cu o cămaşă albastru-închis, ce-i evidenţia ochii şi burta, mă întreabă: „Mai joci baschet? Mai dai coşuri de-alea faine ce n-ating inelul?” Perplexă zic: „Mai dau, când exersez.”