Pe la opt fără ceva dimineaţa, mă îndrept spre lucru. Pe la jumătatea drumului de nici 10 minute, mă întâlnesc cu dna S., soţia profesorului meu de istorie din gimnaziu. Dna S., educatoare de meserie, mă ştie din grupa mică de la cămin. Îi dau „bună dimineaţa”, îmi răspunde, apoi mă prinde de braţ oprindu-mă din drum şi-mi zice: „Maria, ce stai tu în Blaj? De ce nu te duci într-un oraş mare să-ţi faci un rost acolo? Dl. S. vorbea tare frumos de tine şi de câte ori te vedea îmi spunea: „Ui, aici o copilă cuminte, frumoasă şi deşteaptă!”

Fosta dirigintă şi profesoara mea de germană, dna. Ş., stă în acelaşi bloc cu mine, altă scară. Ne întâlnim la alimentara din faţa blocului. Mă întreabă de una alta, de unii foşti colegi de clasă de care ştie că sunt apropiată şi că ţin legătura cu ei, de lista de cumpărături şi ce mai fac de mâncare, iar la final cu diplomaţia-i recunoscută, mă îndeamnă să plec înapoi la Sibiu unde mi-am terminat şcoala sau la Cluj unde s-au stabilit prietenii mei.

Ne revedem după 10 ani de la terminarea liceului. Majoritatea colegilor de liceu au rămas în oraşul în care şi-au finalizat studiile Cluj, Sibiu, Braşov sau Bucureşti. Un sfert au plecat în stăinătate fie după terminarea liceului, fie din timpul studiilor sau la finalizarea lor. Nu s-au mai întors şi nici nu au de gând, cel puţin aşa ne-au scris pe pagina de Facebook. Le e dor de noi, colegi, prieteni, foşti profesori, le e dor de mama şi de tata pe care, unii, nu i-au mai văzut de 9 ani, dar le merge bine acolo unde sunt, financiar.

Primesc cel puţin odată pe lună câte un email sau telefon de la unul din expatriaţi. Mă întreabă ce mai fac (sunt bine, merci, sănătoasă ceea ce-ţi doresc şi ţie), cum e pe acasă (păi, cum să fie, tot aşa, aştept primăvara), ce mai e nou prin Blaj (s-a deschis o ceainărie, te invit la un ceai când vii…şi avem zumba…da, da un fel de aerobică pe muzică…am mers cu fetele de la zumba într-un sat de lângă, să popularizăm zumba…de fapt, să inaugurăm sala de sport din sat…când am terminat ora de zumba, am stat la poveşti şi am mâncat nişte mere cu care ne-au servit doamnele din sat… Tu ce mai faci?)

Un an de zile am stat în stăinătate. Nu într-una din ţările vestice ale Europei, ci în Asia, India. Am iubit India, munca mea de acolo, oamenii, ţara, într-un final chiar şi vremea şi mâncarea. Nu m-am întrebat vreodată dacă aş vrea să rămân şi nici nu m-a întrebat nimeni. N-aş fi înţeles întrebarea. E ca şi cum mi-aş întreba iubitul, m-ar întreba el pe mine sau eu mi-aş pune întrebarea: „Oare până când mă iubeşti? Până joi, până marţea viitoare, până peste un an sau poate trei?”

Când lumea mă întreabă de unde sunt, spun „din Blaj, Alba, Transilvania (Ardeal), România, Balcani, Europa de sud-est”. Întreaga poezie. Ai noştri se simt jigniţi şi cred că vreau să le dau lecţii de geografie sau istorie. Mă iau drept arogantă şi, unii, îmi întorc spatele. Străinii se leagă de cuvântul Transilvania, dau din cap şi adaugă „Dracula”. Mă-ncearcă un zâmbet, dau şi eu din cap şi-mi zic în gând: „Dle Bram Stoker încă nu m-am hotărât dacă să-ţi spun un mulţam fain sau dacă ne-ai făcut de minune!”

Am ales să fiu acasă. Nu să rămân sau să stau. Să fiu acasă. Am ales locul unde m-am născut, unde am crescut pentru ca pe viitor orice s-ar întâmpla, oriunde voi pleca, indiferent de perioada petrecută acolo, să ştiu că am la ce să mă întorc: Acasă.

* Din Pe aripile vântului (Margaret Mitchell), Tara lui Scarlett O’Hara