București, ce belești?

18
Vin să dau la facultate în București, pentru că acolo sunt câinii cu colac în coadă. Stau la o prietenă de-a lu’ o prietenă din Blaj, ele două cunoscându-se la Costinești într-o tabără. Noi, eu și bucureșteanca, nu suntem prietene, dar ne știm, ne-am văzut la un suc la Opera* în Blaj odată, într-o vară. Ea mă așteaptă la gară. Familia ei mă așteaptă cu franzelă. Albă, albă, albă. Molfăi și cer apă. Multă. Apoi, fără nici o rușine, scot tabla de slănină pe care le-am adus-o cadou și mulțumire și-mi tai din ea o felie.
Dau un examen. Pe înserat, văd Cișmigiul.
Mă pierd la Unirii în metrou. Opresc să întreb pe careva. ”Bună ziua, nu vă supărați, mă numesc Maria. Cred că m-am rătăcit. Vreau să ajung la…” Nu termin niciodată și nu apuc să destăinui nimănui unde vreau să ajung, că-mi râde lumea în față. Asta când nu mă ignoră. Un domn cam de vârsta lu’ tata, se oprește și-mi destăinuie secretul: ”Nu așa! Ci așa: <Cum ajung la?> Și hotărâtă, ce mama dracului!” Dar nici el n-are răbdare să-mi spună unde, cum să ajung. Mă plimb de pe o platformă pe alta până ajung cumva la suprafață.
Mă duc numai pe jos. Mi se pare șocant cât de mici sunt distanțele între stațiile de tramvai. Până în Moartele sau Valezăr facem 10 km…lejer. F*i, mi s-o declașat! Când mi-e frică și mă simt singură, vorbesc cu glas tare. Sunt în buricul târgului, în capitala țării, înghesuită și înghiontită dintr-o parte în alta și vorbesc singură. Ce-i fain, e că așa lumea îmi face loc pe stradă și nu mă mai înghesuie nimeni.
Mai dau un examen. În sală niște copii mă întreabă de unde sunt. Le spun. Mă întreabă de ce n-am dat la Cluj sau Sibiu. Am dat în iulie. Și? Și am intrat. ”De ce ai mai venit la București?” ”Păi, București.”
Mă duc la un Internet cafe. Băiatul de pe sală, mă invită în oraș. E mai mare, nu e la facultate, are părul lung, creț și îl cheamă Andrei. Zic da, Andrei e numele meu preferat. Pentru câteva ore, nu mai vorbesc singură.
Iau 2 și 4 la examen. Așa mi s-a spus de către o prietenă de-a lu’ o prietenă de-a lu’ o fostă colegă de clasă ce a intrat la Arhitectură. Nu-i bai. Clujul m-au sunat și au vorbit urât cu mine, cerându-mi să mă hotărăsc odată să le aduc diploma în original sau să cedez locul. Adio, Cluj! Sibiu, willkcommen.

19
Văd Bucureștiul în week-end din Moxa. Acolo stă colega mea de bancă din a VIII-a. Dormim amândouă într-un pat de metal. La metrou o țin de mână. Ne fluieră și ne înjură. O întreb de ce. ”Că mă ții de mână.” ”Da’ mi-e frică.” ”Știu, dar ei nu știu.” În metrou o doamnă în vârstă se apropie de mine și fără introducere mă întreabă ”Ce înseamnă f a i n?” Bucuroasă de conversație, îi spun că f a i n nu are un singur înțeles, că înseamnă mai multe lucruri în funcție de context. ”De ex. dvs îmi spuneți că v-ați rupt ciorapii într-o sârmă de gard. Eu zic: <Fain>. Sau admir rochia dvs și vă spun că-i <faină>. Sau că sunteți pensionară. <Fain>.” Doamna se uită lung la mine și pleacă fără nici o mulțumire. Monica îmi spune că mă mai ține de mână numai cât schimbăm peronul. ”Și nu mai vorbi așa tare că aici nu ești la tine acasă.”

20
La Monica în Moxa. Am rendez-vous cu un evreu israelian pe care l-am cunoscut la mare. Am vorbit o după-masă și o noapte după care i-am spus că plec acasă. El a înțeles acasă la hotel sau cazare. Fain, but no money. Acasă = Pănade/Blaj. La mare am venit doar așa, să văd marea și pentru că trenul era gratis, fată de ceferist. Părintele Cornie mi-a trimis niște bani pentru școală. Mi-am luat telefon, Alcatel. Îl sun pe israelian că vin la București. În troleu, în timp ce-i scriu sms unde să ne întâlnim, mi se fură telefonul. Apuc să ies și fuga după hoț. Mă bagă pe niște străzi fără iluminat. Din întuneric iau niște pumni și picioare în spate. Cad și aud pași veniți în fugă. Era ”colegul”. Îmi trage și el una urându-mi ”Proasta drecului, nu știi că nu tre să fugi dupe noi?!” ”Nu, că n-am primit ghidul.” ”Hai, fă, că ești simpatică.” Un scuipat pe piept ce se prelinge spumos și alb pe paltonul meu negru de iarnă și cei doi se îndepărtează la pas râzând și luându-se de după cap.

23
Gat școala. Un coleg îmi spune că profu ne-a chemat la București la redacția unde lucrează, că are nevoie de noi, sânge proaspăt. ”Unde? Nu viu.” ”Hai, tu că suntem mai mulți din Sibiu de la noi. Ne descurcăm cumva, toți laolaltă cu chirie.” ”Nu viu.” ”De ce?” ”Ăăă, pentru că ăia au pită albă!”
La Monica în gazdă. Am luat viza. Mâine plec. Monica, olimpică la fizică, lucrează contabil la un Carrefour în București. Am emoții. Gazda ei e o doamnă în vârstă cu care împarte apartamentul. Nu vreau să ies nicăieri în oraș. Vin alți doi blăjeni/bucureșteni în vizită, nu cu mâna goală. Mă fac mangă. Las în urmă Bucureștiul de pe Henri Coandă și îi declar ”niciodată” din zbor, în timp ce soarele răsare. Schimb un avion, îl pierd pe al treilea. După două zile, ajung la destinație. India, my love. Curry, piss and hot. Mă îndrăgostesc.

24
E joi în București. Sunt praf și cu inima frântă. Monica are prieten. S-au mutat împreună. E un apartament cu două camere. Nici urât, nici frumos. Nu vreau să ies din casă. O rog pe Monica să nu mă pună să fac conversație, să nu mă bage în seamă când plâng, să mă lase să dorm. Am părăsit India și el pe mine. Monica îmi dă pace două zile, după care mă scoală, mă obligă să mă spăl, să ieșim să mănânc ceva. Văd brie undeva și izbucnesc în plâns. Limba lui era franceza. Mă duce la un restaurant indian ca să-mi ușureze trecerea. Nu seamănă deloc mâncarea asta cu aia. Deloc! Când pășesc, privesc numai la vârfurile picioarelor mele încălțate în niște sandale din piele de cămilă. Monica mă ia de mână. Prietenul ei, discret se trage un metru mai încolo. ”De unde e?” ”De pe lângă Timișoara.” ”Îha.”
Vreau să văd verdeață, multă verdeață. Monica mă duce la grădina botanică. Văd rațe. Mă apuc să le fugăresc pe acolo. Monica mă lasă în pace. Prietenul ei se retrage discret. Încerc la un moment dat să îi spun lui cât de mult îmi plac rațele și cum purtam rățuște sub tricou când eram mică, cum le dădeam nume și le educam. Mă privește cu îngăduință, multă îngăduință, așa cum ai privi un muribund care face bulbuci la ultima răsuflare și apropiindu-ți urechea de gura lui, unul se sparge lăsând liber și clar un ”futu-i!”
M-am întremat puțin și Monica îmi ia bilet și mă suie în trenul spre casă. Trec Carpații și mă zgâiesc la ei prin geam de parcă-i prima oară când îi văd. Îmi vine chef să mă sui undeva. Primul lucru pe care-l fac când ajung în Pănade e să mă duc pe coastă. La locul meu. De acolo, văd tot: casa lu’ tata, podețu lu’ Chiorean, tufa de agriș a lu’ Gogu, perii lu’ nenea Șobu, șipotul, crucea de intrare în sat, lunca Târnavei, linia ferată de Praid, Blajul în dreapta în depărtare, Biia în stânga, hotarul în spate. Nu-i rău. Nu-i rău deloc. Nici bine. Da’ cu siguranță, nu-i rău. Vorbesc singură. Dar aici, e normalitate.

*fosta Grădină de vară, actuala discotecă, loc de pizza și plăcinte, adică Opera.

Inspirat de:
http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/bucuresti-oras-ostil

2 păreri la “București, ce belești?

  1. Mulțumesc pentru comentariu și mai ales pentru „varianta amplă” a textului, Maria Georgeta Sabău! Sper să fie savurat de blăjeni, bucureșteni și chiar de cititori (!) așa cum a fost savurat de mine. Ca notă personală, pot să observ că eu nu mai observ demult privirile pe care mi le aruncă oamenii când vorbesc singur, mi se par deja integrate în peisaj; be mic, fabulos pasajul în care încerci să explici sensurile multiple (și divergente) ale lui „fain” – am încercat și eu cu „maram” (nu știu dacă există la Blaj, la Sibiu sper să mai existe), și nu pe fugă, ci pe îndelete, și tot n-am reușit. Spor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.