Budă, îi spunem noi aici, între Târnave. Pe ouă, la clocit, să joc ascunsa denumim activitatea ce-o desfăşurăm în respectiva locaţie. Decizii, idei, descoperiri, pot ieşi de acolo după petrecerea unui timp suficient. Dar şi faptul că pleci mai uşor cu 250-500 grame (ştiu şi câteva legende cu gramaj de un kilogram) şi uneori, chiar cu zâmbetul pe buze dat de satisfacţia c-ai făcut o treabă bună.
Treaba mare şi/sau treaba mică, aşa ne-au învăţat să spunem la şcoală. Să ridicăm mâna, dacă suntem în timpul orei şi să o rugăm frumos pe doamna să ne lase să ne scăpăm de treburi. Unora doamna le dădea voie printr-o înclinare a capului, fără să-şi întrerupă lecţia. Pe alţii însă, doamna ne bănuia de treburi murdare şi ascunse (ca bătutul în uşa celor din B şi fugitul pe scări la vale sau ascunzându-ne la ultimul etaj, în pod) astfel că nu ne lăsa în treaba noastră până nu răspundeam la întrebări: de ce nu te-ai dus în pauză sau acasă azi-dimineaţă, ora trecută pentru care treabă te-ai cerut, cât crezi că stai pentru că tocmai vă predau ceva important. Când treaba era chiar serioasă mi se păreau umilitoare astfel de întrebări, când însă aveam eu şi alte treburi de făcut în drumul până la buda fetelor ce era întotdeauna la capătul coridorului, încercam prin diverse metode să mimez umilinţa. Noroc că obrajii mi se-mbujorează uşor, putând şi lăcrima când privesc îndelung un punct fix din podea sau când pişcătura aplicată pe latul mâinii, mai jos de cot, era suficient de puternică.
Vara, la ţară, în vacanţă, libertate! Nu mai trebuia să cer voie nimănui să-mi fac treaba. Nu era nici o doamnă şi nu era nici buda turcească de la şcoală cu ale ei tălpi mari încastrate unde-mi puneam picioarele, întrebându-mă de fiecare dată după ale cui tălpi or fi fost făcute. Vara, treburile se făceau în echipă. Echipa eram eu şi fetele lu’ Chiorean. Când una vroia la budă, sigur mai erau două care să o însoţească. Buda nu era deapărat coşmelia de scânduri şi leţe de după şură sau din grădină, ci orice loc, în funcţie de unde ne apucau treburile: un tufiş, umbra unui stâlp de electricitate, un dâmb, rândurile de vie sau cucuruz. Tot împrejurimile ne dădeau şi hârtia igienică: frunze de brusture, frunze de cucuruz, frunze de nap, un pumn de iarbă şi uneori, luxul unei mâini de muşeţel strâns bine în pumn, făcut cocoloş.
Aceeaşi echipă în deplasare la scăldat la iaz, în Târnava îşi găsea ca locaţie de budă temporară malul Târnăvii. Urmau analizele în funcţie de culoare, mărime, formă. Apoi premierea: locul I, II şi III, plus vreo două menţiuni. Şi prohodul: culegeam buruieni, le aruncam peste premii acoperindu-le, aduceam ceva nisip sau pietriş şi le marcam, ca să ştim să nu călcăm în ele. Nici prin cap nu ne trecea să ne facem treaba în râu. Hai, treaba mică mai merge că e apă curgătoare. Dar treaba mare niciodată. Mai ales după ce de câteva ori ne-am trezit înotând, făcând pluta sau corlindu-ne, dând nas în nas cu treburile altora. Se lăsa cu zbierături, plânsete, invocări de sfinţi şi ruşini. Plus că în ziua respectivă toată plăcerea scăldatului se ducea pe apa Târnăvii, căci nici una dintre noi nu mai îndrăznea să intre în apă de teama rendez-vous ului hulit.
Buda lu’ moşu era locul meu preferat de citit, căzut pe gânduri şi contemplat. Avea lipite pe scândurile din interior foi de ziare, reviste sau almanahuri cu articole sau lucruri care i se păruseră interesante, demne de recitit în „clipa de hodină şi tihnă”, chipuri şi poze tăiate cu actori/cântăreţi români sau articole despre plante medicinale, îndeletnicirea mătuşii Rodica, dar şi o găleată de tablă, cu preaplinul de coceni proaspeţi făcut tot la câteva zile şi pusă strategic în stânga uşii de buni Victoria. Şezând în poziţia regulamentară, aflam din dreapta că partidul nuştiucare şi-a ales un nou lider, din stânga îmi zâmbea domnul Florin Piersic ca după un banc spus şi râs tot de el, din spate ochii doamnei Angela Similea mă sfedeleau, făcându-mă să-mi alunece privirea pe articolul de lângă, unde aflam lista alimentelor ce ajută digestiei, iar din faţă de pe uşă trona calendarul pe anul în curs, cu anumite date încercuite. Ieşeam din buda lu’ moşu informată: ştiam cine e la conducerea partidului nuştiucare, mi se confirma pentru a mia oară că domnul Florin Piersic este un personaj, mă speria doamna Angela şi mă dădeam mare în faţa fetelor lu’ Chiorean că eu ştiu că ele nu ştiu că rădăcinoasele ajută în realizarea de treburi mari şi/sau mici.
Plictiseala sau rutina din budă era înlăturată de buni Victoria în fiecare primăvară când, cu vorbe rostite printre dinţi şi cu multă râvnă rupea „prostiile lu’ moşu-to”, adică toate foile prinse cu piuliţe sau aracet de scânduri, şi văruia tot. Albul scândurilor nu rămânea mult alb, ci era imediat acoperit de alte articole cu partidul nuştiucare, cu alte poze cu chipul domnului Florin Piersic şi al doamnei Angela Similea şi cu alte sfaturi bune despre digestie, stomac şi tot ce trebuie să mănânci ca să te menţii tânăr.