Trebuia să merg cu mașina.Trebuia. Să mă sui în sfârșit pe calul meu albastru made in Cehia, să iau frâiele în mâini și să mă avânt pe teritoriu necunoscut. Adică Cluj. Am mai fost în Cluj cu mașina, dar nu pe cal. Eu nu conduc. Din principiu. Principiu despre care n-am aflat încă ce vrea de la mine sau în schimbul abilității. Mașinile în capul meu sunt un mare bau-bau, un mijloc de locomoție ce mă bagă în fibrilații, tulburări comportamentale și alte boli nevricoase.
De Paști am fost pe serpentine la raliu. 140 la oră, control al calului, chiar nechezat. În stânga, pe cal un fost pilot de raliu. ”Ești gata?” m-a întrebat dincolo de podul de pe Târnavă, după o pauză în care eu credeam că am oprit ca să-mi mănânc liniștită înghețata, când de fapt era pentru el, ca să observe puțin traficul, să fie sigur că n-are competitori la raliu. ”Gata de ce?” Limba mi-a rămas lipită de înghețată.
12 de ore de pregătire mintală, atât aveam până la momentul zero, eu vs. calul albastru zburdând spre necunoscut. Ultimele două ore au fost groaznice. Puneam mâna pe telefon din zece în zece minute ca să contramandez călătoria. Făceam plimbări prin casă, dintr-o cameră în alta căutându-mi un pretext să renunț, să back-out. Am deschis laptopul pentru muzică, în speranța unei distrageri de atenție. Scenariile începuseră să dea năvală, utopii de sfârșit violent, membre desmembrate, capete rupte, geam securizat spart, lichid roșu prelingându-se, miros de plastic ars și fier încălzit contorsionat. Din ceață, o voce: ”Was it a huntsman or a player / That made you pay the cost / That now assumes relaxed positions / And prostitues your loss?” Visele cu apocalipsa din fier, plastic și membre rupte începeau să mă părăsească. ”Soon you know I’ll leave you / And I’ll never look behind /  ‘Cos I was born for the purpose / That crucifies your mind.” Senin. La drum!

………………………………………………………………………………………..

Dacă a fi să am o superputere ar fi aceea să șterg cuvintele care fac rău, să reașez puzzle-ul, să fac rebusul, să adun piesele de scrabble. Să dau rewind. Cuvintele sunt o armă, au devenit atât de banale că am uitat asta. Când moare lumea într-o redacție sau pentru un cuvânt, ne amintim de arma asta albă și de capacitatea încărcătorului ei. Cuvintele scrise sunt cele mai periculoase. La șapte ani când învățăm să le punem pe hârtie ar trebui să depunem un jurământ asemeni celui lui Hipocrate: ”Jur să nu fac rău cu mâna mea prin cuvintele mele. Jur să fiu slujitorul cuvintelor și să lupt cu ele de partea binelui.” Partea binelui e cea care vindecă, aduce alinare, apropie oameni, îi vorbește inimii pe limba ei fără translator sau interlocutor, transformă spațiul și timpul aducându-ți aproape ceva copiat de scrib acum 2000 de ani, făcându-ți inima să tresalte la un poem vechi de 300 de ani, sau îndrăgostindu-te de un personaj ce sălășluia într-un roman acum 125 de ani. Cuvintele bune nu vor fi niciodată lost in translation. Cuvintele au viață, noi trăim printre ele. Unii pentru ele.
Cuvintele taie în carne albă. A mea e prea albă, căci soarele nu mi-e un bun prieten. Iar pielea îmi e subțire, venele mi se văd prin ea, la fel și dungile, văile, liniile de front lăsate de cuvintele altora. Cuvintele nu mi le folosesc la duel, nu le bagatelizez mai ales după tot ce mi-au oferit, după câte lumi mi-au arătat și de câte ori m-au lăsat să fac parte din poveste. Ar însemna să le înjur, în loc să le întorc favoarea. De altfel, un duel în cuvinte nu poate fi câștigat de nici o parte, el se dispută până nu mai e carne de tăiat, până ai jupuit tot și ai dat de os. Iar când ai ajuns la os, e târziu să te întorci din drum, ești mort, doar că nu o știi încă.
Când mă înjuri, nu o să-ți răspund. Nu că nu pot sau n-am cuvintele la mine. Am depus jurământul. Dar pot să-i las pe alții să vorbească în numele meu. ”My pocket don’t drive me fast / My mother treats me slow / My statue’s got a concrete heart / But you’re the coldest bitch I know.”