Şapte ani pot cuprinde multe. E o perioadă de timp destul de întinsă. Multe se pot iniţia, desfăşura şi finaliza în şapte ani. Poţi trăi şapte iubiri în şapte ani, care să îţi frângă inima de şapte ori sau să auzi cum se frâng şapte inimi lângă tine. Poţi vizita şapte mări şi şapte ţări. Poţi să te dai peste cap de şapte ori. La final tot şapte ani îţi vei adăuga la vârstă.
Pentru mine însă, nici o perioadă de şapte ani din viaţa mea nu se poate compara cu acei primi şapte ani de viaţă. În acei şapte ani am fost regele lumii. Am câştigat orice bătălie. Am avut curaj cât pentru toate naţiile la un loc. Am învins şi cucerit tot ce mi-a stat în cale sau mi-am pus în cap. Am fost buricul pământului. Soarele răsărea şi apunea cu acordul meu. Ploaia venea când o invocam. Zăpada nu se topea până nu mă plictiseam eu de ea. Ziua era cât de lungă era joaca mea, iar noaptea cobora numai când îmi era mie somn. Am fost axul în jurul căruia s-a învârtit cerul şi pământul. Am fost conducătorul suprem al lumii. Am descoperit universuri şi i-am luat şi pe alţii cu mine să le arăt. Mi-am făcut prieteni de-o viaţă din cei care la un moment dat mi-au înmânat jucăria lor să mă joc cu ea, m-au ajutat să sap o fântâniţă în pământ, am făcut împreună vase de mâncare din păpălaşcă şi m-au luat de mână ca să nu ne fie frică atunci când ne-a prins întunericul în drum spre casă. Am vorbit limba tuturor animalelor şi toate mi-au fost prieteni. Nu m-am ferit de străini, am intrat cu ei în vorbă, i-am întrebat vrute şi nevrute, iar ei mi-au răspuns la toate. M-am supărat pe lume din te miri ce şi lumea m-a iertat pe loc, fără să îmi cer iertare întotdeauna. Am văzut şi întâlnit lucruri pentru prima dată şi le-am pus la inimă fără vreo analiză sau logică, de unde n-au mai ieşit vreodată. Orice îmi displăcea, era dat uitării şi iertat. Am zâmbit dimineaţa când m-am trezit fără să ştiu de ce. Lacrimi de crocodil mi-au curs pe obraji şi când am plâns şi când am râs, uneori la interval de câteva minute. Am ieşit pe poarta curţii fără să ştiu unde merg şi m-am întors acasă fără să pot exact răspunde pe unde am umblat şi câte am văzut. Am pus mii de întrebări oamenilor şi necuvântătoarelor, unele cu sens altele fără, o parte cu o introducere, altele direct, aruncate pe gură doar ca să mi le scot din cap. Multe întrebări le-am repetat până la exasperarea oamenilor din juru-mi sau până necuvântătoarele mele îşi luau coada între picioare şi se duceau în căutarea unui os fictiv, îngropat pe undeva, să rumege fânul, să caute o boabă de porumb sau să-şi facă siesta sub sobă. O rană era vindecată de-o pupătură: „dă să pupe, mama!”. O neplăcere, de-o vorbă: „las’că-ţi trece!” Viitorul meu era departe: „ale tale-s toate înainte!” şi „ce-i al tău, e pus deoparte”.   
Şapte ani lumea a fost a mea. Eu am ştiut asta şi ea, lumea, ştia asta. Greutatea lumii atârnată de degetul meu mic, ştia asta.

Notă: Acum câţiva ani, băiatul de nici 3 ani al unei verişoare s-a trezit dimineaţa şi a văzut curtea plină de zăpadă. Cum iernile de dinainte, cele de care-şi amintea el, nu i-au adus zăpadă în curte, a fost iniţial, nedumerit. A trebuit convins să calce pe pătura mare, albă de afară, după ce i s-a explicat în prealabil ce anume e zăpada, de unde vine etc. Apoi, toată ziua a stat prin curte în zăpadă. Seara s-a dus la culcare. Peste noapte, temperatura a crescut. Când s-a trezit a doua zi, zăpada se topise toată. S-a uitat pe geam şi şi-a văzut curtea aşa cum o ştia dintotdeauna. Supărat, plâns şi nervos a ieşit afară şi a început să strige: „Cine mi-a furat zăpada, să îmi dea zăpada înapoi!”
Şi astăzi, la câţiva ani după eveniment, îşi aminteşte de episodul cu zăpada şi e convins că cineva a venit, i-a măturat şi furat toată zăpada din curte.