„Erai cam ciudăţică.”
Neputând dezlega dacă diminutivarea venea din afecţiune sau din teama de a nu mă jigni spunând lucrurilor pe nume, am cerut detalii.
„Aveai zile în care nu vorbeai cu nimeni nimic.”
Discuţia avea loc afară, pe o terasă, la masa organizată cu ocazia reuniunii de zece ani de la terminarea liceului. Cine mă caracteriza, era Manuela, cu o vechime de zece ani în împărţirea aerului unei săli de clasă cu mine, din a 2-a până în a 12-a.

***
La petrecerea de final de an din clasa a 7-a, diriga ne-a făcut un joc. A scris pe un bileţel câte două, trei trăsături de-ale fiecărui elev. Le citea, iar cine se regăsea, trebuia să se ridice să zică: „Eu sunt.” Clasa dădea verdictul: „da, el/ea e” sau „nu, nu e el/ea.” Au fost cazuri când doi elevi s-au recunoscut în aceleaşi trăsături, dar clasa i-a diferenţiat rapid şi corect.
„Tăcută, melancolică, enigmatică.”
Tăcere în bănci. Nimeni nu se simţea posesorul acestor atribute. Mă uit în stânga şi-ntreb:
„Monica, ce-i aia, ultima?”
„Misterioasă.”
Procesam în gând cuvântul enigmatică şi explicaţia Monicăi, gândindu-mă că trebuie să fie vreuna din fetele deştepte din clasă că numai ele ştiu cuvântul, în timp ce diriga întreba din nou cine e eleva descrisă, când mi-am auzit numele rostit de Sabina: „Maria e.”
De unde ştie Sabina cum sunt eu, că nu m-a invitat odată la ziua ei de naştere!?
M-am ridicat şovăind din bancă, neîncrezătoare în verdictul dat de Sabina, dar confirmat de clasă. Când mi-am amintit ce frumos sună cuvântul ales de diriga să mă descrie, enigmatică, am prins încredere şi am ridicat bărbia din podea.
Cu enigmatică inscripţionat mintal pe fruntea mea, am continuat psihoterapia în drum spre casă, cu Monica, „raţională, ambiţioasă, inteligentă.”
„Tu, Monica, melancolică, înţeleg, dar enigmatică e de bine sau de rău?”
„În cazul tău, combinaţia celor două e periculoasă.”
„Şi-s tăcută?”
„Nu şi da. Cu mine, uneori te apucă diareea verbală. Cu restul, câteodată de-abia dacă-i observi şi-i saluţi. Aşa eşti tu, mai ciudată.”

***
Indianul mă întreabă dacă vreau să îmi citească în palmă. Îmi zice că a interpretat cu succes până acum, toate liniile palmare. „Păcat”, îi spun, „dar eu nu cred în prostii.” Colega, Sarita, insistă să mi se citească. Ea vrea să ştie pentru mine dacă o să mă mărit, de câte ori o să mă mărit, completez eu şi dacă o să am bani. Întind mâna-mi bleagă, subţire şi albă, ştiind deja că Universul are ceva de-mpărţit cu mine, căci soarele de câte ori îmi prinde un petec de piele scăpat dintre haine, mi-l arde cu o tihnă de mă sperie. Indianul îmi ia mâna, îmi deschide palma, se uită, îşi trece degetele peste ea, mi-o analizează, îşi vâră ochii-n ea, mi-o întoarce cu palma-n jos, cu palma-n sus. Nu cred că-i place palma mea. Râd şi îi spun că alta n-am să-i dau.
„E ciudat. Palma ta e greu de citit. Nu ţi-au apărut toate liniile, numai cele principale, a vieţii şi a inimii. Restul ţi-s neclare, slab conturate.”
„Ce înseamnă asta?”
„Nu ţi-ai scris încă destinul, poate acum ţi-l faci. Dar e ciudat.”