P.şi M. sunt prietenele mele. Pe amândouă le-am cunoscut în clasele primare. Cu M. m-am împrietenit prin a 6-a, cu P. prin anii terminali de liceu. Cu M. jucam baschet, cu P. vizionam filmele închiriate pe casete video şi nu pierdeam nici o ceremonie de decernare a Oscarului transmisă în direct de TVR. M. era (este) pragmatică şi raţională, iar la nevoie mă trăgea (mă trage) de mânecă suficient cât să iau contact cu pământul. P. mă lăsa (mă lasă) să evadez visând la actorii din filmele de Oscar, la scenarii pline de acţiune, cu mine în rolul principal. Am trăit şi am trecut prin caznele liceului, prin anii de facultate fiecare în oraşul ales Cluj, Bucureşti, Sibiu, adaptarea la primele locuri de muncă şi gestionarea colectivului de serviciu, prin decepţii în amor, urmate de o nouă descoperire a iubirii eterne, ne-am îngropat câte un părinte, ne-am făcut alte prietenii … prin viaţa de tânăr adult cu ale ei bune şi rele, intempestiv şi cu intensitate trăite.
M. s-a măritat acum câţiva ani. La nunta ei am fost domnişoară de onoare şi tare mândră de responsabilitate. Adică m-am dus după mireasă acasă la părinţi, la biserică am stat în stânga ei, între noi fiind naşa de cununie, iar în sală am avut masa din faţa mirilor. Am amintire din luna ei de miere veneţiană o cutie argintată în care-mi ţin bijuteriile şi o pereche de cercei de-un albastru azur. M. s-a mutat cu serviciul şi cu soţul în Elveţia. Ne scriem emailuri, eu îi mai trimit prin poştă câte o foaie ruptă dintr-un ziar sau revistă atunci când consider că trebuie s-o pipăie şi s-o citească, ea îmi trimite felicitări de ziua mea sau de Paşti, mă sună o dată pe lună şi facem tot posibilul să ne vedem la o poveste de două ori pe an când trece pe acasă.
Acum vreo doi ani, într-un email M. îmi menţiona lucruri făcute şi nefăcute de un anume domn căruia ea i se adresa cu Herr Radu. Am bănuit că este un coleg de serviciu nou, căci nu mai auzisem de acest Herr Radu până atunci. Într-un rând părea a fi un şef de-al lui M. care i-a cerut acesteia să facă imposibilul, într-un alt rând părea să fie un subaltern de-al ei care nu a executat ceea ce i-a spus M. să facă. Nedumerită şi confuză, i-am scris cerându-mi să-mi dea mai multe detalii cu privire la distinsul domn. Herr Radu s-a dovedit a fi nimeni altul decât soţul ei, menţionat pentru prima oară cu numele său de familie, necunoscut mie până atunci. În timp ce M. a râs zdravăn de neştiinţa mea, eu m-am ruşinat puţin plecând capul.
P. s-a căsătorit anul acesta. Am fost domnişoară de onoare. Una din cele 10. Fiind cam claustrofobă şi temătoare în faţa mulţimii de domnişoare de onoare ce roiau cu complimente asupra miresei, dar mai ales nevrând să calc pe nimeni pe coadă sau pe picioare, m-am retras într-un colţ al casei, lângă televizor, apoi am găsit o laterală a bisericii şi într-un final masa de după colţ stânga unde am fost repartizată. Ultima dată când am petrecut timp singură cu P. era acum doi ani într-o vacanţă în Barcelona. Concurenţă neloială mi-a făcut atunci telefonul ei de care era nedezlipită. Motivul era actual soţ pe care-l cunoscuse atunci cu câteva săptămâni în urmă şi căruia îi promitea la telefon că nu mai pleacă nicăieri fără el. S-a ţinut de cuvânt. P. nu mai există. S-a dizolvat. Acum există „noi”. După aproape 20 de ani, nu pot să mai întreb ce mai faci?, ci ce mai faceţi?, iar dacă din greşeală uit şi întreb ce faci, aflu că noi am mers, noi am dres, noi am văzut.
Sper să mă adaptez în curând.