Nu am nici o reacție. Îngheț. Rămân locului, imobilizată în poziția în care eram. Nu pot mișca un deget, nu pot scoate o vorbă, nu-mi pot manifesta nici o emoție. Nu mai aud sunete, nu mai percep cuvinte. Zgomotul din jur se reduce până ce liniștea hăului mă cuprinde încet-încet. Mișcarea din jurul meu este în reluare. Timpul e suspendat, cu mine undeva departe. Shut down.

Desfășori activități ”periculoase” ca spartul și mâncatul unor nuci în timp ce vorbești și stai de vorbă cu mine, deși ai antecedente în familie cu un văr ce ți-a murit înecat cu un mic, la un grătar? Ghinion. Când bucata de nucă ți se va propti în gât, ești pe cont propriu.

Vopsim un calorifer lung de patru metri ce stă spijinit pe niște șipci înguste și lungi de-o șchioapă, iar tu vrei să muți una ca să-l vopsești și acolo? Ții de calorifer și-l ridici puțin, în timp ce eu mut una dintre ele, iar caloriferul dă să se răstoarne pe mine, tu apucând la timp să-l tragi să cadă spre tine? Mulțumesc, m-ai salvat. Felicitări că ai reușit să-ți retezi degetul mijlociu într-unul din zgronțurile de fontă ale caloriferului. N-am fost în stare să-ți aduc o cârpă curată din garaj să oprești sângerarea și te-ai legat singur cu un șnur ce l-ai găsit și acum vrei să conduc mașina până la spital? Sunt încă în shut down când mă întreabă asistenta dacă n-am adus vârful degetului.

Vreau să modific mobilierul de prin birou mutând o masă de metal într-o parte și cu aplomb muncitoresc îmi vâr mâna direct în colțul celeilalte mese de metal din spatele meu, retezându-mi palma mâinii drepte la baza degetului mic? Ce bine că refuz să merg la spital în ciuda sângelui de pe mochetă și prefer să merg la baie unde oglinda, fixată într-o doară, îmi cade direct pe mână. Aceeași mână unde palma mâinii drepte, la baza degetului mic e proaspăt retezată. Cred în semne suficient cât să mă trezească din letargie și să merg la spital, unde simt antitetanosul mai tare decât cusăturile din palmă. Nervii degetului mic nu-i mai am oricum.

Văd un cățel mic, drăguț, maro, fricos și sinucigaș în mijlocul intersecției aglomerate, jucând ascunsa printre roți? Și ce dacă-mi risc viața, trecând pe roșu printre mașini, claxoane și înjurături, strigând cuțu-cuțu, în timp ce el se joacă și fuge de mine, până îl calcă un taximetrist stropșindu-l în fața mea? Nu știu nici astăzi cine m-a scos din intersecție, dintre mașini, claxoane și înjurături de mamă, spitalu’ nouă și alte urări de bine, lăsându-mă pe trotuarul de vis-a-vis, sprijinită de țeava de gaz. Mai am încă transpirații reci de fiecare dată când mă vizitează coșmarul cu un cățel făcut una cu pământul în fața mea.

Meșteresc ceva prin bucătărie, încâlcând propria regulă de a găti numai prăjituri fiindcă acolo principalul instrument este un cântar și nu cuțitul? Plătesc pentru asta când mă avânt spre un cuțit mare, recent achiziționat. Îmi aterizează pe un deget în loc să stea cuminte pe dog. Sunt singură acasă și fac ce pot/știu: îmi prind repede degetul cu cealaltă mână, ca să nu-l mai văd. Și strâng. Apoi stau și aștept. Aștept să ies din shut down mode. Mi se pare că minunea se-ntâmplă, când simțind căldura lichidului acumulat în palma mea, o iau spre baie. Deschid apa de la chiuvetă și iau mâna de pe degetul strâns, acoperit și tăiat. ”Trebuia să mai aștept”, îmi zic când mă trezesc pe podea, cu degetul șiroind lângă. Am leșinat.

Mă consider un bun prieten, chiar foarte bun, dar în nici un caz de ajutor în situații de urgență ce implică un lichid roșu închis, în oarecare cantități și o limită de timp când diferența dintre viață și moarte o pot face câteva secunde. Atunci, prieten bun ce-mi ești, te rog nu conta pe mine și fă cumva și cere ajutor. Pentru amândoi.