Ce aş putea să-ţi spun în cele două minute în care ne-am întâlnit pe stradă şi stăm în picioare faţă în faţă, iar tu mă întrebi „Ce mai faci?”. Cât timp ai la dispoziţie ca să-ţi povestesc ce mai fac? Câtă răbdare ai ca să mă asculţi până la capăt, fără întreruperi? De câtă disponibilitate emoţională te poţi debarasa în două minute?
Nu, îmi pare rău nu sunt made in USA să-ţi dau răspunsul clasic: Good, thanks. And you? Nici în UK, să-ţi zâmbesc politicos şi să-mi susure printre dinţii albi: Fine, thank you. Undeva întipărit în măduva coloanei mele vertebrale scrie: „Fabricat în Pănade, crescut în libertate pe lângă coastă şi îmbăiată la iaz. Atenţie, pericol de sălbăticie socială.” Iar dacă nu ştii să citeşti scrisul cromozomial sau eşti la primul rendez-vous cu mine, promit să port şapca inscripţionată cu mesajul de mai sus.
Nu mă întreba ce mai fac? doar de dragul întrebării. Nu-mi faci un serviciu şi nici nu eşti politicos. Eşti doar social-responsabil, sub incidenţa legii sociale: nu pot să trec şi doar să salut fără să adaug ceva, aşa că mă opresc două minute şi întreb din vârful limbii ce mai faci?
Salut! şi Servus! au fost scoase din ecuaţie. Sunt vetuste, rostite încet, abia auzit. Însă Ce mai faci? e rostit tare, să te audă şi cele două doamne care trec pe lângă noi şi se opresc locului la auzul întrebării, mutându-şi privirea de la tine la mine, de la una la alta şi iar la tine, neştiind dacă să-ţi răspundă sau de unde te cunosc.
Ochii mei îi întâlnesc pe ai tăi, recunoscându-te. Un înclinat din cap, semn că ţi-am sesizat prezenţa, rostitul unui Salut! în momentul când trecem unul pe lângă altul, ar fi fost minunat. Dar nu, normele sociale spun că nu este suficient. Aşadar, Ce mai fac?
Cunosc poezia. Trebuie să răspund: „Sunt bine. Mulţumesc. Dar tu?” Iar apoi să mă supun benevol unui interogatoriu despre serviciu, prieten/soţ, familie, concediu, răspunsurile respectând următoarele variante: „serviciul e bine/merge/mă descurc; prietenul/soţul e bine/aşteaptă noul sezon de fotbal/aşteaptă weekendul; familia e bine/mama, unchii, mătuşile sunt sănătoşi; concediul a fost frumos/la mare/în Grecia/scurt/nici nu ştiu când s-a dus. Mint cu neruşinare.
Serviciul mă omoară cu zile/habar n-am ce-ar trebui să fac/nu-mi găsesc locul; prietenul/soţul e în treaba lui/nu mai ştiu cum arată/nu l-am văzut de secole; familia s-a dus pe apa Târnavei/a murit stâlpul familiei/mama e sănătoasă, bunică-mea e senilă, iar noi nu suntem sănătoşi nici unu’ la cap; concediul l-am petrecut înghiţindu-mi lacrimile şi nodurile în gât de vinovăţie că am plecat când stâlpul familiei era băgat în ţărână/rozându-mi unghile la soare în timp ce la mii de km distanţă popa citea iertăciunea scrisă de mine.
A, mai am şi nişte probleme medicale cu ficatul, pe care le ignor fiindcă vreau să descopăr dacă Dumnezeu e chiar sarcastic şi amân decizia de a da ghes genei: să mă apuc de băut şi fumat categoria grea, la 35 de ani ca tata sau să i-o iau înainte. Plus, mi-am prins degetul opozabil de la mâna dreaptă la uşa de la maşină şi sunt handicapată.
Noaptea când îmi pun capul pe pernă, mai nou şi ziua, contemplu ideea de a-mi lua casa în spinare, o javră mică dintre puii fătaţi după containerul de gunoi, vreo câteva cărţi şi să mă întorc în pădure de unde am ieşit nici eu nu mai ştiu când sau de ce.
În rest, sunt bine merci.

Ia-mă de braţ, du-mă la o plimbare sau pe o bancă în parc, pune-mă să şed pe un scaun sub o umbrelă cu numele vreunei beri inscripţionate pe ea, aşteaptă să am o limonadă rece în faţă, să mă scufund în textila scaunului sau să-mi las capul pe spăteaza băncii. Taci în tot acest răstimp. Mai taci puţin. După care întreabă-mă: „Ce mai faci, Maria?”