Iubirea mea, vino, aici! Hai, nu fi rău! Nu-mi alunga braţele, că mă superi! Nu te zbate şi lasă-mă să te iubesc. Taci, nu încerca să spui nimic. Ştiu tot ce vrei să-mi spui. Le-am auzit, le ştiu pe de rost, le cunosc. Nu-ţi fie frică. O să fie bine.
Ce bine miroşi. A pădure de stejari, dimineaţa, după ce soarele a răsărit de câteva ceasuri bune şi ceaţa a început să se ridice, încât pot distinge până la cinci copaci în faţa mea. Ai furat clorofila din frunzele copacilor în august când ating apogeul înverzirii şi ţi-ai pus-o în ochii cu care mă fixezi acum. Inima îmi sare o bătaie când mă priveşti aşa, uimită că ţi-ai îndreptat atenţia asupra ei, mintea îmi îngheaţă şi sinapsele intră în pauză, trupul se încordează şi aşteaptă, pielea mi se roşeste şi transpiră căci sub ea globulele au dat gongul rundei finale Eu vs. Tu. Sunt pierdută. Am fost luată ostatică fără voia mea şi fără împotrivire. Mi-ar fi plăcut totuşi să mă întrebi ceva înainte. Poate aş fi ştiut ce să-ţi spun şi n-am fi ajuns aici.
Ai un punct moale, în spate, pe ceafă, acolo unde părul îţi întâlneşte gâtul, pe prima vertebră. E „călcâiul” tău. Când îl ating, te-nmoi, simt cum te lasă genunchii şi capul îţi cade puţin pe spate. Uiţi ideea sau orice vroiai să-mi spui şi taci. Atunci te iubesc cel mai mult. Când eşti obosit şi te doare tare capul, te chirceşti lângă mine în pat şi îţi pui capul în poala mea. Adormi cu mâna mea în părul tău, mângâindu-ţi fiecare fir, de la rădăcină până la vârf. Am ajuns odată seara târziu acasă. Te-am găsit dormind pe partea mea de pat, cu capul şi cu braţele încolăcite în jurul pernei mele. Mi-a fost frică: am ştiut că nu-mi mai aparţin.
Sunt bolnavă. Mă doare pieptul când respir. Casc gura mare după aer, dar plămânii refuză să participe. Intră aer în gură, în gât, dar se risipeşte pe drum, înainte să ajungă la destinaţie. Plămânii îmi sunt asfixiaţi, nişte bureţi supraîncărcaţi cu lichid a căror structură apa a destabilizat-o. Am nevoie de aer, tot ce primesc e lichid, lichid în exces. Braţele şi picioarele mă dor. Stânga nu-mi răspunde, dreapta mă ignoră. Ţi-aş spune că mă doare pieptul, aş urla că am paralizat, dar nu mai am voce. M-a părăsit.
Gândurile stau ferecate într-un trup ce nu mă ascultă. Degeaba îl traversează de sus în jos, din cutia craniană la degetele de la picioare, pe diagonală, de la urechea stângă la degetul mic al mâinii drepte şi lateral, de la un şir de coaste la altul. Nu pot ieşi. Companie le ţine ecoul unui trup odată locuit şi stăpân pe sine, ce azi funcţionează şi reacţionează chiar şi numai la mişcarea involuntară a degetului tău mic.
Nu mai disting inelarul de la dreapta. E ascuns vederii, năpădit de o baltă roşie. Dar îl simt încolăcit în jurul mânerului. Simt! Pentru prima dată după mulţi ani, simt cum aerul ce-l inhalez ajunge în plămâni, aud cum gândurile nu mi se mai lovesc de oasele scheletului meu, ci de muşchi atrofiaţi ce îmi răspund la comenzi. Inima îmi bate repede şi neregulat, speriată de zgomotul produs la desprinderea de inima ta şi bătăile ei, paralizant de puternice şi asurzitoare cândva, tot mai imperceptibile acum.
Dreapta îmi este invadată de sângele ce ţîşneşte din inima ta, pe măsură ce apăs tot mai adânc lama cuţitului de bucătărie. Ştiu că o să fie bine.

* Text scris în cadrul Atelierului de scriere creativă online, cu Florin Iaru; Tema (la alegere): cea mai nefericită zi/prima dragoste