Am fost la tine în casă. Prima întrebare nu a fost cum mă cheamă, ci unde-mi lucrează părinții, ce funcție au, dacă învățăm în aceeași clasă și ce note iau. Maică-ta s-a uitat de sus la mine, te-a luat deoparte și te-a întrebat de ce m-ai adus acasă. ”Mi-e prietenă” ai îndrăznit să spui cu o jumătate de gură lăsând capul jos. ”Expediaz-o repede, că tre să mănânci și apoi ai teme.” Te-ai executat. Eu am strâns din buze. Am rămas prietene la școală. Vorbeam la telefon, pe fix. Acasă la tine am mai fost, în vizită cu clasa la colindat, când te-am condus noaptea târziu și ai tăi dormeau, o dată sau de două ori după ce am intrat la facultate. Fără întrebări, cu aceleași priviri. Aceeași tu, aceeași eu.

Am fost la tine acasă. Un bărbat înalt, slab, ușor tras de umeri, cu păr alb, în pantaloni de domn, cu cămașă, bluză și vestă pe el, a băgat capul pe ușa camerei în care ghemuite sub o pătură ne uitam la televizor și a strigat ”La masă!”. Am rămas pironită în pat, cu privirea fixă pe ecranul cu imagini color visând că nu mi-e foame, în timp ce tu mormăind ”Ioi, ce mă enervează că nu ne dă pace nicicum”, te-ai dus să te speli pe mâini. În camera cu pereți înalți, în al cărei colț din dreapta încape iarna un brad de peste doi metri, am rămas singură. Am tras restul de pătură liber de la tine până peste cap. Îmi mai luam ochii de pe televizor și aruncam priviri furioase spre teracota în care focul nu dădea semne că s-ar aprinde prea curând. Mă încălzeam între timp visând la actori, rugându-mă să gați repede, să vii iute înapoi sub pătură și să nu mă trimită nimeni acasă. Acolo n-aveam color. Era unul alb-negru, veșnic stricat. N-aveam nici cheie. Nu mă aștepta nimeni. ”La masă!” a strigat iar părul alb. Hîh? Eu? La încă un chiorăit am aruncat pătura la o parte, am sărit din pat, m-am dus la baie, m-am săpunit de trei ori până la cot și timid am intrat în bucătărie. M-am pus pe primul scaun de la masă, cel de lângă ușă. Părul alb îmi așeza o farfurie aburindă în față. ”Cum ai zis că te cheamă?” Tu erai deja la felul doi.

Ultima dată am fost la tine acasă. Locuiești cu părinții, cu fratele, soția lui și nepotul. Ultimul a fost din start încântat să mă vadă. Se vedea pe fața lui că are un nou spectator căruia să-i afișeze talentele și să-i afle voia. De familie se plictisise deja. Eram noul. L-am pus să-mi danseze. Pe tine te-am lăsat să povestești cu ai tăi. Le era dor de tine, se simțea. M-am retras în camera ta, cu balcon și parc nou lângă. Mă rog, camera lui, a dansatorului care în lipsa ta și-a însușit-o pe deplin. Ți-o dă cu chirie când dai pe acasă. Dansa, făcea pauze, îmi explica două-trei mișcări. Menționa numele tău de fiecare dată când întrebam ceva. ”Și tu pui întrebări? Ești ca ea.” Și lui îi era dor de tine. Trei zile am stat. Am vrut de multe ori să te întreb ce anume le-ai spus alor tăi despre mine, ce le-ai îndrugat, cu ce le-ai spus că mă ocup, cine le-ai spus că sunt, ce funcție și salariu ai mințit că am, ce istoric științifico-fantastic ai fabricat despre mine… Am fost ca un Mesia așteptat, acceptat și îmbrățișat de toți cu sufletul și cu brațele deschise. Știu că nu le-ai spus nimic în afară de: ”Mamă, tată, vin cu o prietenă. O cheamă Maria.”

Mă întreabă ce bani am și ce fac cu ei. Caca și papa. Numai pe prostii. La altceva nu-ți stă capul. Se uită la mine, la cum arăt, cum sunt, cum vorbesc, cum mă îmbrac. Nu mi-au mai spus de mult pe nume. Nu am un nume. Mult timp am fost ”ai’ mică”, ai’ cu ”las că și-așa nu înțelege ce vorbim”. Din octombrie sunt oficial, pe față, looser-ul, ratata. Ratatele, ce-i drept dl. director a folosit pluralul. Corect gramatical. Nu l-a oprit nimeni. N-avea de ce. Suntem în familie. Aici știm ce contează. Forma, funcția, numărul, culoarea, mirosul, averea, plinul, costul. Ai minte? Degeaba ai minte. Mă cac pe ea minte că n-ai făcut nimic cu ea. Scrii și tu prostii. Nu te plătește nimeni pentru ele. Vax! Cu ce mă-ncălzește că ți-a apărut numele în Dilema? Ai luat vreun ban? Atunci nu contează. Ai fost în India? Și ai venit ca proasta cu datorii. Lasă-mă cu filozofiile tale. Ești ca tată-to. Amândoi cu filozofiile voastre de căcat.
Sunt acasă. Doar banii vorbesc.