Îmi place ciorba. Nu o refuz. Chiar dacă e aceeași de ani de zile și stă în frigider. Nu-mi doresc în fiecare zi ceva proaspăt și nou. Vreau ceea ce am încercat și știu că e bun, cald, familiar. Când după mai bine de zece ani, încă mă hrănește, mă alină, mă așteaptă, mă ia în primire, îmi dă o pauză, mă lasă să respir, să iau o gură de apă, să mi se așeze, îmi oferă un șervețel, mă face să râd și să plâng în același timp, e ciorba bună.
Din 2004 am știut că am ales bine. A fost John Marshall. În 2015 au fost toate.
Doi cehi, un el și o ea hotărăsc să se mute în pădure, să-și facă acolo o familie. Ea are 19 ani, el mai mult. Cu studii. După 25 de ani și 9 copii, sunt tot în pădure. Au un acoperiș deasupra capului, o colibă lungă, suspendată, baricadată cu scânduri, apă de râu, mâncare din pădure și de la capre, grădinița prin copacii din jur, prin vârfurile lor dacă se poate (și se poate) sau pe acoperișurile anexelor pe care tata, tată de profesie, le-a încropit. Pădurea se părăsește înainte de sezonul rece, cu o rulotă, pentru a merge în țările calde, la sud, sub o autostradă, lângă un râu. Pădurea se părăsește și când mergi la școală, la evaluările anuale sau trimestriale unde examenele sunt oral, iar dacă nu știi, ești timid, timorat, știe tata, doar e tată profesionist. Pădurea se mai părăsește când se merge la târguri sau baruri pentru a ține un concert Gipsy Kings. Banii câștigați îi dai lu’ tata, ție îți rămâne luxul să porți îmbrăcămintea de concert când mulgi caprele. Pădurea se părăsește când te sui pe bicicletă și pedalezi cât vezi cu ochii sau îți iei lumea în cap trei zile. Te întorci fiindcă nu știi altceva sau nu-ți poți părăsi copiii.
Prefer de obicei ceaiul, dar după Always together (Eva Tomanova, Cehia) http://www.astrafilm.ro/film.aspx?id=8113 văzut dimineața, aș fi dat pe gât ceva tare: o cafea, o țuiculiță… O pară am avut.
Am simțit că violez intimitatea unor oameni, a grupului, a legăturilor dintre ei în Recviem pentru efemeride (Gheorghe Șfaițer, România) http://www.astrafilm.ro/film.aspx?id=7931, un film de familie, un film de suflet. Niște prieteni ajunși la o vârstă, se adună anual la pescuit pe malul Timișului pentru câteva săptămâni, zile sau weekend. Numărul crește când mai apar soțiile, copiii, prieteni mai tineri, o cățelușă din zonă, niște efemeride, dar nimic nu le tulbură glumele, șicanele, limba ascuțită, îmbârligată uneori de bere, întinsul unui fir de bec pe întuneric, scăpatul unui pește din mână, viața trăită, deciziile luate, armata făcută sau revoluția din ’89. Nu interesează cum s-au cunoscut, cum au ales să-și aștearnă patul, unde, cum, cu cine, însă putem palpa familiaritatea, dragostea, normalitatea și răbdarea unor oameni care se cunosc de-o viață, au trăit o viață, niște oameni care numai efemeride nu sunt și nu vor fi vreodată.
O fi nordul buricul pământului și cercul de foc al țării, dar în sudul Egiptului, țăranul își lucrează pământul, își crește copiii, dă drumul la moară, merge la sapă, culege bame, se uită la televizor, citește gazeta, comentează evenimentele politice și sociale în timp ce toarnă o șapă în camera nouă sau șade pe laviță cu vecinii, merge la vot. Nevasta e cu mâncarea, făcutul pâinii, graviditatea, cu lista pentru buteliile de gaz, cu oile la păscut, cu politica ba. Copila e cu școala, cu trezitul din somn ca să o ajute pe mama la pâine, cu tata la televizor pentru rezultatul alegerilor, cu justiția în general care după ea, trebuia să-și facă treaba mai repede, să nu tărăgăneze și să dea odată verdictul pentru Mubarak. Fratele ei e cu ”Mor-si!”, ”Mor-si!”. Cel mic abia s-a născut. Amintirile cu moșu’ m-au năpădit la I Am the People, (Anna Roussillion, Franța) http://www.astrafilm.ro/film.aspx?id=7307. Țăranul e același, indiferent că-i din Egipt sau Pănade.
Film despre film, despre viața ca-ntr-un film, despre evadarea din viață prin film, The Wolfpack, (Crystal Moselle, USA) http://www.astrafilm.ro/film.aspx?id=8408. Șase frați cresc într-un apartament din New York de unde părinții sperau cândva să iasă să plece spre Europa, în țările nordice. Au rămas acolo ad litteram în apartament. Tata avea cheile, restul aveau interzis into the big, bad world. Până într-o zi la 16 ani, când unul dintre frați prinde ușa de la intrare deschisă și echipat cu o mască pe față, iasă afară. Cineva sună la poliție după personajul cu mască ce se plimbă prin alimentara, prin farmacie, pe stradă. Ajunge la psihiatrie, dar lacătele odată sparte și alții vor să vadă ”3D-ul” vieții de dincolo de apartament. Ce i-a făcut să reziste izolați într-un apartament, sub regimul tatălui lor și să rămână ”somewhat sane” după cum ei declară, au fost filmele, o colecție impresionantă de toate genurile, ale căror scenarii le-au transcris și le joacă în decorul apartamentului, încropindu-și recuzita din carton, saltele de yoga, asumându-și pentru câteva ore o altă identitate, o altă viață, un alt accent. Tot filmele le-au dat și stilul de a se îmbrăca: pardesiu negru, ochelari de soare, părul lung, lins, într-o coadă joasă.
Depresia este boala secolului nostru. Dar când depresia o ai din secolul trecut, după ce din anii ’65 ai fost membru activ și important Yippies, după ce participi la marșuri împotriva războiului din Vietnam, scrii scrisori președintelui american, faci manifeste, organizezi demonstrații și marșuri, aduni lumea în stradă, apari în ziare, în reviste, la jurnale de știri, publici, după ce prieteni, activiști, colegi de generație s-au sinucis sau au murit, după ce ai îmbătrânit și nu te mai simți de folos societății, după ce Occupy Wall Street nu te resuscită, nici grădinăritul cu două voluntare tinere și drăguțe, după ce ai îndepărtat pe cine ai avut de îndepărtat iubite, frați ce-ți rămâne? O colecție de tricouri vintage, niște paleți într-un depozit sub grija unor prieteni, cu documente și dovezi ale vremurilor generației tale, ale unei tinereți petrecute pe baricade, de care o universitate se interesează și achiziționează o parte și o pisică. Mergi la o nuntă, povestești cu medicul psihiatru, cu prietenii apropiați, dai câteva telefoane disperate, informezi lumea despre decizia luată, îți lași pisica în grija unui prieten și mori. Te omori. Mayer Vishner face asta lăsându-i lui Justin Schein, cel cu camera, o poziție și o soluție ingrată. Ce-a ieșit e Left on purpose, (Justin Schein, USA) http://www.astrafilm.ro/film.aspx?id=7979. După vizionare terapia e obligatorie.
Ciorba bună e în octombrie, la Sibiu, Astra Film Fest. Costă între 8 și 20 lei.