Amintirile anilor ’80: uniforma de șoim al patriei de un albastru-deschis, subțire, dintr-un material șifonat, cu o fundă mare, roșie, pe dedesubtul căreia îmbrăcam două bluze tricotate de mama, una subțire din mohair, alta mai groasă din lână, o vestă tricotată și ea, o bluză de corp și maieu; o căciulă gri cu dungi roșii în zigzag, cu cănac lung ce-mi alunga urâtul când mă plictiseam; meniul de cămin format din ceai de zahăr ars, băut din căni de aluminiu sau metal, macaroane cu pesmet și biscuiți maro, tari, armă albă când colegul îmi lua creionul bont de colorat; costumul de fâș galben-închis cu bretele în care, din cauza hainelor avute deja pe dedesubt, cu greu intram și mai greu ieșeam și pe care la prima adiere de frig, din septembrie până în martie, eram obligată să îl îmbrac; ursonul indigo cu nasturi roșii și glugă, moștenire de familie; papucii de iarnă întotdeauna cu un număr și jumătate mai mare ca să-mi încapă picioarele învelite în trei rânduri de șosete subțiri peste care trăgeam unul de lână; frica de întuneric când urcam scările ca să ajung acasă, alungată uneori de ecoul vocii mele cântând ”Mi-o zîs mama că mi-o da” sau de pâlpâirea unei lumănări în pragul ușii lăsate deschisă de o mămică să nu se sperie copilul.

Urmările anilor ’80:
Un coșmar
Visam că sunt la iaz că mă scald fericită că nu-i nimeni prin jur să mă corlească și fac castel din picături de mâl pe marginea Târnăvii, că sunt cu Lache și fugărim porcii, că mă duc cu a lu’ Chiorean după nuci pe Drumul țării sau după apă la izvor, că mă laudă doamna Dobrescu pentru lucrarea la română, că m-am suit în frăgar în culcușul dintre două ramuri și-am rămas acolo refuzând să cobor, că am primit de ziua mea un ciobănesc, alb, că băiatul de liceu după care-mi fug ochii mă vede când trec pe lângă el, că rățuștele mele vin cu mine la școală ca să-mi țină de urât… când din senin, fără anunț prealabil, fără muzică de fundal, o arătare îmbrăcată în negru din cap până în picioare, cu o pălărie cu boruri mari, al cărei chip nu-l pot distinge, apare și-mi bagă frica în oase, trezindu-mă în plâns. De la sfârșitul anilor ‘80 până după jumătatea anilor ’90 tot ce am visat se încheia așa.

Un șobolan
Am aproape șapte ani și mă duc spre casă. Sunt pe-aproape, pe lângă alimentara din colț. Trag de timp și zăbovesc să mă uit prin geam la rafturile cu cârlige atârnând în gol. Ceva traversează pe diagonal alimentara. Îmi lipesc fruntea de geam. Aburul îmi blochează vederea. Șterg cu mănușa cu un singur deget și văd pe raft un șobolan. Se oprește din alergat și ne privim. ”Ăla-i mai gras ca mine.”

Am trăit șapte ani în comunism, în întuneric, frig și foame și am invidiat un șobolan pentru burta plină pe care o are.

*Articol scris după ce am citit cartea semnată Pleșu, Liiceanu, Patapievici, O idee care ne sucește mințile, Humanitas 2014
O împrumut cui mi-o cere.