Cauți pietre. Mari, de mărimea unui pumn. Te plimbi pe mal aplecat de șale cu ochii în pământ. Malul nu-ți oferă decât ce a regurgitat el: pietre mici ca ouă de prepeliță, fără colțuri, fără asperități, pornind de la albastru închis spre negru până la alb. Sunt ovale, netede, curate, perfecte. Nu pentru ce-ți trebuie ție. O iei înspre crângul de copăcei, tufișuri cu spini și buruieni de lângă malul apei. N-ai la tine brișcă, cuțit, toporișcă, macetă. Din principiu. Apa vine în valuri peste picioarele mele. Calc spuma albă ca să-o rețin, să mă holbez la ea pe săturate. Mi se scurge printre degete, luând cu ea urma picioarelor. Te întorci cu trei crengi pe un braț, două pe celălalt și două pietre mari în palme. Întinzi din nou pătratul de fâș adunat de vânt. Îi ancorezi două colțuri fixând pietrele mari pe diagonala materialului. Bețele flexibile, ușoare din aluminiu le bagi în fanta corespunzătoare. Speli crengile în apă, le cureți, le rupi la mărimea potrivită, prinzi colțul materialului și le înfigi în pământ printre pietre. Nu se rup, dar nici nu stau drept. Elimini pietricelele din jurul lor, căutând pământul unde să ancorezi mai bine creanga. Înfigi, împingi, rotești. O dată. De două ori. Stă. Puzzle-ul din față, cu piese din fâș argintiu, aluminiu, pietre și crengi arată un iglu la 30 de grade plus. Ar fi trebuit să dea un cort. Îi pui în vârf pălăria de paie cu boruri și panglică maro, îi dai ocol și faci poze. Vântul îl doboară la prima adiere mai puternică. Știai asta. Pe vânt nu te superi. Pietrele rămân. Curate și albastre. Eu citesc.

Oprim să ne căutăm cazare la o pensiune sau un hotel de x-1 stele. Harta nu ajută, n-am printat ce a trebuit și se lasă întunericul. Mi-e frig de oboseală, mi-e foame și mi-e sete. Nu vreau nici soare, nici valuri, nici pietre sau nisip. Vreau să dorm. Vreau tăcere, întuneric și somn. Așa îmi încep zilele de vacanță, de visare, de liniște. Știi. Nu te las singur. Te las în grija ei. Când eu dispar, ea apare. Albă, neagră, gri, portocalie, cu dungi, cu pete, mai grasă, mai slabă, tânără, bătrână, cu păr lățos, cu fir des, cu fir subțire, cu nas mic, turtit, pășind alene legănându-se sau șezând cuminte pe o ridicătură de unde s-o vezi, cerșind atenția printr-un sunet sau frecându-ți-se de picioare. Te găsește oriunde am fi. Îi vorbești limba, îi șoptești alinturi într-o adresare caldă, calmă, scurtă, dulce și curată. Își mulează capul în palma ta, își întinde grumazul, arcuiește coloana, lungește coada. Te supui. Îi dai toate mângâierile. Când cu degetele ajungi a câta oară pe după urechi, toarce. E a ta. Ești bine, în compania mâțelor. Sunt un substitut. Aș fi pisica ta pentru o zi.

Duminica după-masa târziu, ne prinde în fața bisericii. Doar noi în praful de pe uliță, restul dorm sau se ascund. Biserica are ziduri de jur împrejur, poartă groasă de lemn ovală sus, o ușă mică în dreapta, închisă cu lacătul. Scrie pe geamul dispensarului/casă parohială că dacă vrem să vizităm, să cerem cheia de la o casă mai jos. Nu mai e nevoie. Câțiva metri în sus pe stânga zidul e surpat. Călcăm peste bucăți groase de sute de ani și dăm în grădina din spatele bisericii. E în pantă. Sus în vârf, o șură. Se vede mai bine de aici turnul-clopotniță. Și ceasul. Biserica închisă, turla reconstruită, iarba cosită. Șura veche e plină de bănci și scaune de biserică, unele cu nume pe ele. Inspectăm găurile lăsate de carii și urmele șezuturilor ce au lăsat o culoare mai deschisă în lemn. Ocolim șura prin dreapta și găsim posesorii dosurilor cu scaune inscripționate, cariate, lăsate vântului. Marmură albă, câteva în negru, iarbă până la genunchi și nume pe cruci ce ies stâlcit în pronunțarea mea. Nu se supără nimeni. Caut borcanul. E la tine. Îl desfaci ușor, să nu dai pe jos. Morții își cer partea lor din compotul de prune. E dulce, nu-ți place. Mi-l pasezi mie. Am gusturi identice cu muritorii de sub mine. Îți las trei prune. Vâri după ele două degete prin gura strâmtă a borcanului. Împingi, sucești, te strâmbi, te chinui, n-ajungi la ele. Stăm pe iarbă printre cruci, în vârful unui deal, în spatele șurii în grădina unei biserici, într-un sat în care calc pentru prima dată, plictisită s-o țin tot înainte. Ai sugerat să facem stânga. Pumnul îmi încape cu totul în borcan. Scot prunele și le întind vulpii din fața mea pentru care prunele duștulite nu-s coapte. Cimitirul ne face întotdeauna foame.