Ştiu că la noi în familie vinul e considerat medicament. Moşul meu după ce s-a operat de fiere (la 83 de ani) a ţinut regimul alimentar prescris, dar nu şi-a schimbat obiceiul ca în fiecare dimineaţă să coboare până-n pivniţa să bea un păhărel de vin, acompaniat de „uralele” bunicii de 87 de ani care, când vede înspre ce direcţie o ia, îi strigă: „gâl-gâl, gâl-gâl”. Acelaşi obicei îl are şi fiul lui cel mare, obicei neîntrerup de o operaţie la vezica urinară (la 60 de ani). Într-un capăt al solarului acesta şi-a organizat o măsuţa unde are o sticlă de vin ce-l aşteaptă, o sticlă ce trebuie încălzită la temperatura camerei/solarului, căci băut rece, îl doare gâtul o săptămână. Dincolo de lipsa unui organ din corpul lor sau nişte asemănări fizice, cei doi au în comun şi crezul vinului. Un păhărel de vin te ajută, dar un păhărel de vin în plus, nu. Când se apucă de lucru, moşul zice un „Doamne-ajută” şi dă pe gât un pahar de vin. Când termină lucrul, zice un „Doamne-ţi mulţam” şi mai bea un pahar de vin. Buni nu prea are voie să bea vin, probleme cu tensiunea, în schimb are liber la cafea. Când eram mică şi nu puteam adormi, mi se dădea un pahar de lapte. Când am mai crescut şi aveam aceleaşi probleme cu somnul, primeam un pahar de vin. Fiindcă am tensiunea mică, doctorul mi-a spus să beau vin roşu. Când am avut probleme cu digestia mi s-a recomandat să beau un pahar de vin la masă. „De care?” am întrebat eu. „De care-ţi cade bine” mi-a răspuns doctorul. „Păi, de casă.” Şi vin de casă beau, vin făcut de moşu, unchiul, fratele, prietenii sau de părinţii prietenilor mei. Din când în când contribui şi eu la săpat, la cules … la consumat. În ieşirile prin alte oraşe sau localuri am încercat vinul casei sau am comandat un vin de pe meniu de unde de obicei, mă uit după podgoria din care face parte vinul. Unele mi-au plăcut foarte mult (cele din zona Dobrogei), dar au fost un număr semnificativ de vinuri care m-au anihilat, lăsându-mi amintire nişte dureri de cap. Şi aici, vă dau cuvântul de onoare că nu cantitatea paharelor era de vină. Nu am suferit de dureri de cap niciodată, până nu am dat de anumite vinuri. Mătuşile mele îmi tot spuneau că „oi vedea eu ce-s alea dureri de cap, după ce mă mărit”. Dar înainte de măritiş, mi-a dat câteva învăţăminte vinul: să am grijă ce aleg, să-i verific bine provenienţa, să-i citesc tot ce scrie pe etichetă, să nu cred tot ce scrie pe etichetă, să mai întreb în stânga şi în dreapta ce ştiu şi alţii despre el, să-l cred pe cuvânt că e bun, să mă temperez când vine vorba de cantitate, să-l las să mă tempereze când mă ia gura pe dinainte, să nu-l las să-mi împleticească cuvintele, să mă încred în puterea lui vindecătoare, să nu-l uit când mi-e greu, să nu-l uit când mi-e bine, să apelez la el cu nădejde când simt că nu mai am putere de lucru sau am insomnii şi, uneori, să mai merg şi după instict când îl aleg, căci după cum tot atotştiutoarele mele mătuşi spun: „Care e să fie al tău, e pus deoparte.”