Curtea din faţa blocului meu are forma literei U. U-ul e format din trei blocuri cu câte două scări fiecare. Eu stau în blocul din stânga sus al literei, pe colţ, iar intrarea în curte se face printr-un tunel aflat în mijlocul curburii.
În anii ’80 şi începutul anilor ’90 în curte erau parcate cinci Dacii, bune ca loc de adăpostit la un joc de 9 pici sau ascunsa, dar neîncăpătoare pentru cei 40 de copii, cu vârste apropiate care în timpul jocului ne băteam pentru un loc bun de aciuat după, lângă, sub o Dacie.
Ogoi şi fotbal jucam în mijlocul curţii, loc suficient de departe de geamurile celor de la parter şi etaj unu. Nevoia de a impune o distanţă suficient de mare între noi şi cei de la parter şi etaj unu, venea din frică: nouă ne era frică de urecheat, şuturi în dos şi de apa rece din ligheanele aruncate după noi, lor le era frică de mingile noastre ce s-ar putea să le fi spart accidental sau nu, câteva geamuri. Rar nimeream cu mingea în Dacii, dar geamurile lor erau foarte rezistente, iar serviciul de curăţenie a caroseriei prin frecarea hainelor de tabla colorată în alb, roşu, galben, albastru a Daciilor, asigura un luciu de invidat şi mulţumirea proprietarilor.
Pe la mijlocul anilor ’90 pe măsură ce numărul copiilor care invadau curtea blocului pentru un joc de ascunsa, scădea, numărul maşinilor venite să se joace de-a parcarea la noi în curte, creştea. Nu mai erau neaoşe, ci cu origini străine: cehe, germane, franceze, majoritatea gri. A scăzut numărul infracţiunilor cu autor necunoscut părinţilor sau celor de la parter şi etaj unu, concomitent cu creşterea părului şi a înălţimii unora dintre autorii necunoscuţi. Frica a rămas: frica de a nu se fura radiocasetofonul din maşină sau de a pica şcoala de şoferi şi de-a nu apuca să conduci o nemţoiacă frumoasă ca a vecinului. Frica de apă a dispărut, simultan cu abuzul gelului în părul lăţos al foştilor participanţi la jocurile ilegale de „cine dă mingea până la etaju’ trei e cel mai tare”.
Noi în anul 2000…când n-am mai văzut copii în faţa blocului, am dat vina pe anii de secetă sau pe faptul că înconjurându-ne de prea multă lumină, am uitat prevestirea bunicilor: copii se fac pe întuneric. Din curte s-a muşcat prin apariţia unor garaje acoperite cu tablă, iar reproducerea necontrolată a maşinilor a continuat prin apariţia unor specii iberice. Paleta culorilor s-a oprit la fondul de gri, introducând nuanţele metalizate. Frica de furt a CD playerelor a fost stârpită prin apariţia alarmelor ce porneau din senin la 5 dimineaţa, iar frică de apă au căpătat maşinile în sezonul nunţilor, când duse la service pentru „machiaj, manichiură şi frizură”, ieşeau de acolo lună, după care gătite şi împopoţonate aşteptau cuminţi în curte să-şi facă apariţia competiţia: rochiile domniţelor nuntaşe.
Am auzit scâncete prin perete după 2005, dar le-am pus pe seama îmbătrânirii. Mai încolo, când am început să disting clar câte un „Nu vreau!” şi-un „Lasă-mă-n pace!” ieşit din plămâni, am înţeles că trebuie să îmi anulez programarea la ORList şi să-mi pun ochelarii. Se anunţa o bătălie interesantă, ţinând cont că raportul de forţe era altul faţă de cel cu 25 de ani în urmă. Acum, 20 de maşini parcate trebuiau să tolereze cei 6 copii ieşiţi afară în faţa blocului. La curtea cu mulţi cai putere, regele şi regina erau nemţi, iar supuşii locali, puţini şi insignifianţi. Chiar upgradaţi la Logan nu se comparau cu stăpânitorii. Însă îi depăşeau pe aceştia la opulenţă, glamour şi brizbrizuri. Căţeii ce dau din cap de pe bancheta din spate au fost înlocuiţi cu animale de pluş şi abţibilduri susţinătoare de cauze drepte: ecologie, mândria oraşului de baştină, susţinerea festivalului îndrăgit, simbolul profesiei de medic sau cel al procreării, habemus bebe on board. Invocarea divinităţii nu se mai limita la trafic, sfiinţenia fiind mutată pe maşină, într-un colţ, deasupra farului spate. Coroborată cu un rozar încolăcit în jurul oglinzii retrovizoare şi o cruce atârnată de oglindă, tripla protecţie apăra maşinile din curtea blocului de orice, mai puţin de copii.
Puţini, dar nu timizi, copiilor douămiicinci-işti nu le e frică de maşinile din faţa blocului, în ciuda claxoanelor şi-a motoarelor puternice pe care le sfidează cu nonşalanţa vârstei. Îşi strâng agale jucăriile din faţa lor, apoi îşi târăsc păturica, îşi dau pase cu mingea până ating din greşeală un far, urmat de-un „Scuze!” cu chicoteli. Le e însă frică de mama de pe geam, care în poziţia vulturului, la cea mai mică ieşire din spaţiul de joacă periferic, delimitat invizibil de cel al maşinilor parcate, strigă retragerea şi regruparea în faţa blocului, sub geamul ei autotprivitor de la parter şi etaj unu, în spaţiul de joacă alcătuit din cei câţiva metri pătraţi din faţa intrării în bloc. Urmează lecţiile, una de lingvistică: beştelirea proprietarului maşinii şi alta de economie: familiarizarea copiilor cu noţiuni financiare ca preţul unui far BMW la second sau vopsirea unei uşi laterale zgâriate.
Urechile mici ascultă, ochişorii se dau peste cap, buzele îngaimă un „Bine, mamă!” şi merg de-şi revendică spaţiul recent eliberat de sub tirania cailor putere.
Rundă câştigată. Bătălia continuă. Final incert. Pentru restul, există Mastercard.