Synne, Camp, Maria. Doggie, Horsie, Wolfie. Câinele, calul și lupul. Într-un apartament la capăt de lume, la mii de km de casă, un trio atotsuficient, imbatabil și magic. Trei personaje disfuncționale, inadaptate, fricoase aprind becul în beznă și încep să-și vorbească. Trei frici prind un curaj, trei singurătăți fac o minune, trei oameni țin universul în palmă. Incompleții devin compleți. Puzzle-ul își primește contururile. Sfârșitul putea să vină.
*********************

Lucram la Lok Satta. Camp îi spunea Lok Sucks. Synne lucra și ea acolo. De cunoscut ne-am cunoscut în micul apartament din Banjara Hills, unde se dormea pe jos, pe rogojini, pe saltele, pe balcon, pe unde prindeai loc. Până ne-am organizat, adică până au plecat nemții, adepții incluziunii pe principiul ”am venit aici nu pentru confort, ci ca să fim ca ei”. O fi cool sărăcia lucie în vest, în India nu. După plecarea hipioților, am făcut ședință și am votat pentru paturi, rafturi, mașină de spălat, masă și scaune. Lux.
Synne stătea în cameră cu Miki. Miki, adică Japonia. Eu stăteam cu Suedia. Cu Camp ne-am trezit într-o seară în sufragerie. Nu-l cheamă Camp. Așa am înțeles când s-a prezentat. Nu m-a corectat niciodată. 
Doggie, Horsie și Wolfie odată împreună, au râs pănă li s-a făcut rău, au plâns până au râs din nou, au mâncat iute și digerat problemele lumii, au crescut și au lătrat la lună. Cei trei neofiți, vindecați și liberi s-au întors în colțurile de unde au plecat: Danemarca, Canada și România. S-au vizitat: Doggie și Wolfie. Horsie și Wolfie. Wolfie și Doggie. Câte doi. Trei nu încă. Și-au scris. Despre mamă, despre surori și frați. Mult. Despre insomnii, despre depresie și operații pe creier. Orice. Despre sex, politică, vinuri. Tot.
Despre schizofrenie.
************************************

Șocul în cazul schizofreniei este că se manifestă târziu în adolescență sau la începutul vârstei adulte(…); asemenea bolii Alzheimer, schizofrenia nu are un caracter cumulativ, ci de înlocuire și de ștergere; în loc să blocheze vechea persoană cunoscută, această boală o elimină într-o anumită măsură.¹
În cazul schizofreniei se recunosc două categorii de simptome: cele pozitive (prezența halucinaților psihotice) și cele negative și cognitive (dezorganizare psihică, absența motivației, aplatizarea afectivă, sărăcirea limbajului numită alogie, retractilitate, memorie afectată și disfuncție generală).²
Emailurile lui Synne deveneau tot mai ciudate. Camp și cu mine ne-am obișnuit să îi înțelegem scrisul, adică să știm ce vrea să spună chiar dacă nu scrie toate cuvintele sau le scrie greșit. După atâta timp nu aveam nici o problemă în a-i înțelege vreo propoziție fie ea în lipsa a două, trei cuvinte. Știam că se exprimă foarte greu în scris, că îi e frică de cuvinte, că nu le poate ordona, că-și dă examenele oral. Știam ce efort face pentru noi de a încerca să și le pună pe hârtie, tastatură de fapt. De aceea emailurile ei erau cele mai așteptate, o mană. Nu dezamăgeau niciodată. Dincolo de conținut, de emoția rândurilor, niciodată puține, pline de transpirație, teamă și efort, simbolizau curcubeul, legământul dintre noi. Dacă Synne putea face acel efort și noi care nu întâmpinam atâtea greutăți, îl puteam face. Trioul se reunea în scris.
Există  puține lucruri mai rele decât să ți se pară că visele sunt reale(…). Psihoza perturbă grav capacitatea individului de a face diferența dintre sine și realitate(…), cel afectat dispare într-o lume alternativă a vocilor pe care o percepe în mod eronat ca fiind externă; aceste relații generate intern devin mult mai reale și mai importante pentru schizofren decât orice interacțiune cu lumea reală externă(…). Pentru schizofreni, membrana care separă imaginația de realitate este atât de poroasă, încât a avea o idee nu se deosebește prea mult de a avea o experiență(…). Vocile dau de obicei dovadă de cruzime și deseori instigă la comportamente bizare și nepotrivite. Persoana care le aude este frecvent înspăimântată și aproape întotdeauna paranoică.³
În decembrie trebuia să merg la un concert cu Synne în Elveția, la Tracy Chapman. Synne luase bilete. N-am mai mers. În noiembrie nu mai înțelegeam ce scrie. Vorbea de dragoste, sărea la muzică, la frică, la logica sentimentelor, la iubirea lui Tracy Chapman, la voci pe care le aude, la fericirea fricii, la diavol, la frica fericirii, la muzica pe care o aude și persoane necunoscute, la război, la părinți, la rasism, la sentimente noi de care nu știuse până atunci, la cuvinte al căror conținut acum îl descoperea. Am încălcat regula: i-am scris lui Camp, fără să o pun și pe Synne în cc. ”E cel mai ciudat email pe care l-am primit de la Synne; ceva nu-i în regulă.” Camp a fost de acord. În ianuarie, o singură frază coerentă de la Synne: ”Nu-s nebună, doar învăț despre sentimente noi și m-am conectat la inima și sufletul meu. Cred că înainte știam numai cuvinte.” Apoi tăcere.
Deși percepută de majoritatea oamenilor ca despicarea [minții, schizein – despicare, diviziune, fisurare și phren – minte, spirit, lb. gr., n.m.] (…) schizofrenia este o tulburare de dezvoltare, existentă în creier încă înainte de naștere(…). Până la pubertate este asimptomatică în faza premorbidă(…); Următoarea este faza prodromală, care durează în medie patru ani și în timpul căreia încep să apară treptat simptomele pozitive. În acestă fază, adolescentul sau tânărul adult începe să resimtă modificări ale cogniției, percepției, voinței și funcției motorii; gânduri ciudate îi apar și dispar rapid din minte; se luptă să înțeleagă dacă convingerile sale iraționale sunt adevărate; devine suspicios și precaut.⁴
Faptul că multe dintre acestea sunt și simptome ale adolescenței obișnuite complică lucrurile.⁵
Unii dintre viitorii schizofreni par ciudat de detașați de lumea reală încă din copilărie, alunecarea spre psihoză făcându-se treptat. Cei mai mulți par să sufere o cădere dramatică, uneori ca reacție la traumă și alteori fără vreun factor declanșator evident, în urma căreia devin de nerecunoscut. Aceasta marchează intrarea în faza psihotică și debutul halucinațiilor sau ideilor delirante bizare, inclusiv iluzia că gândurile sunt controlate, impuse, răspândite și furate. Se întâmplă de obicei între vârsta de 15 și 30 de ani și durează în jur de doi ani(…). După îmbolnăvire, se mai petrec schimbări și în faza progresivă, ducând la deteriorare clinică, cu excepția cazului în care există un control eficient prin medicație. Pe măsură ce episoadele psihotice se succed, afecțiunea se agravează, apoi, cam după cinci ani, se stabilizează și se instalează faza cronică și reziduală. În acest moment, pierderile de materie cenușie sunt irecuperabile.⁶
Trei luni de tăcere. Trei luni în care n-am primit nimic, nici un cuvânt, nici un răspuns, nici un telefon. Aprilie. ”Sunt la psihiatrie. Motivul e că am pierdut trecerea timpului. Nimeni nu a putut să dea de mine o săptămână. Credeam că au trecut două, trei zile. Am ratat ședința cu psihiatrul meu. Mama a condus 400 de km până la mine ca să mă găsească în cameră, într-un colț înspăimântată, mâncând pește fript cu dulceață. Nu știu. Știu că eram în război, că m-a apucat plânsul pe stradă, că am cântat noaptea pe stradă, că i-am sunat pe ai mei și le-am spus că-s diavolul și că nu vreau să-i mai văd vreodată. Am spart geamuri cu pumnul și m-a luat poliția. M-au dus la secție și de acolo la psihiatrie. Credeam că-s la închisoare așa că i-am mințit pe cei de la spital în legătură cu totul și orice. Acum mă tratez.”
Descoperirea medicamentelor antipsihotice, primul fiind clorpromazina (Thorazine), în anul 1950, a revoluționat în mod miraculos tratarea simptomelor pozitive ale schizofreniei(…). Secole la rând, tratamentele pentru schizofrenie au fost ineficiente, barbare sau ambele. În secolul al XIX-lea, printre ele se număra scosul dinților; la mijlocul secolului XX – lobotomia(…). Torazina strivește personalitatea, cam ca lobotomia pe vremuri, și chiar dacă noile medicamente sunt ceva mai bune, numărul persoanelor cu schizofrenie care refuză să-și ia medicamentele arată cât de detestate sunt de pacienții nevoiți să le ia(…). ”Îți pierzi individualitatea, mintea ți se tocește, emoțiile îți sunt distruse, îți pierzi memoria din cauza tratamentului, toate semnele distinctive subtile ale personalității sunt șterse”.⁷ ”Sigur, boala îți reduce speranța de viață, iar medicația, deși te ajută, îți reduce și ea speranța de viață”.⁸
”De două săptămâni sunt la psihiatrie. E de căcat. Simt că viața mea e o piesă de teatru și că trebuie să joc diverse roluri: de copiliță, de adolescentă, de musulmană mică si ascultătoare față de părinți, de bărbat de culoare, furios și adept Malcom X, de musulman agresiv, de vest european, de tradiționalist care urăște homosexualii, iar câteodată să fiu chiar eu. Mi-au mărit medicația de 10 ori față de cât luam în facultate. Tot ca într-o piesă de teatru mă simt. Poate e în capul meu. Nu știu. Viața e de căcat când trebuie să stai într-un spital de psihiatrie plictisitor când puteam fi cu voi doi în România. Mi-e dor de voi și vă iubesc tare mult. Semnat, Synne aka actorul ambulant zzzz”
Nimeni n-a reușit să descopere ce anume din procesul de maturizare declanșează psihoza. Există trei ipoteze principale. Una este că fluxul de hormoni din adolescență modifică expresia genelor din creier. A doua este legată de mielinizare, ceva merge prost în cadrul acestui proces care are loc în adolescență și prin care creierul își îmbracă fibrele nervoase într-o teacă penru a asigura funcționarea acestora la capacitate maximă. A treia este legată de o posibilă defecțiune a procesului de eliminare sau curățare a sinapselor. Dezvoltarea normală a creierului în primii ani de viață presupune migrația celulelor în creier, care se termină când acestea își fixează poziția și stabilesc conexiuni sinaptice. Numărul conexiunilor este excesiv; în adolescență, numai sinapsele care au fost consolidate prin repetiție – de care persoana în cauză pare să aibă nevoie– se transformă în structuri neuronale permanente. Un creier nesănătos ar putea elimina prea multe astfel de sinapse, prea puține sau de unde nu trebuie.⁹
”M-au mutat într-un ospiciu. Are patru etaje, trei le ocupăm noi. Suntem câte patru pe etaj. Bucătăria, buda și baia comune. Sunt singura femeie pe etajul meu. În fiecare luni pregătesc cina împreună cu o vecină. Marțea luăm cina la comun cu toți cei internați aici, plus un asistent social. De marțea până vinerea primim mic dejun. Un asistent social vine și bate la ușă la 8.30: «Micul dejuun!» E mișto să primești mic dejun gratis.”
Cu toții suntem proiectați să avem în jur de 32 de gene, dar expresia acestora depinde de modul în care sunt configurați cromozomii și de suprimarea sau activarea expresiei genelor de către procesele externe. În mare parte biochimia determină când, cum, dacă și în ce măsură se va activa o genă(…) Ca și în cazul autismului, nu e vorba de o singură anomalie genetică responsabilă pentru o mare parte din cazuri, ci de o multiplicitate de așa-numite mutații private – multe variații ale numărului de copii ale genelor –, oricare dintre acesta putând fi suficientă pentru a cauza boala.¹⁰
”Am avut o întâlnire cu doctorița și cu părinții mei ieri. Le explica alor mei că o să mai stau pe aici vreo 4-6 săptămâni. Nu prea cred. M-am plimbat pe aici azi. Am dat de un coafor și de bibliotecă. Din ultima vă scriu. În sfârșit un loc unde este internet. Să văd dacă pot pleca în iulie. Dar nu pot pleca din Danemarca mai iute, pentru că trebuie să ies din spital cu cel puțin o lună înainte să plec din țară. Dacă plec din țară imediat ce ies de aici, părinții mei se vor îngrijora muuult prea mult. Și-așa o fac deja. Vreo sugestie cum să-i fac să nu-și mai facă atâtea griji și cum să ies de aici?”
E limpede că schizofrenia se transmite în familie; predictorul cel mai eficient pentru manifestarea acestei afecțiuni este existența unei rude de gradul I care suferă de ea. Cei mai mulți dintre cei care fac schizofrenie nu au însă o astfel de rudă. (…)”majoritatea purtătorilor și transmițătorilor genelor schizofreniei nu sunt schizofreni.”¹¹
”Nu mănânc niciodată singură. Iau cina fie cu părinții, fie cu ceilalți de pe aici. Nu-mi place să fiu singură. Deocamdată pot sta câteva ore singură în cameră să ascult radio. Trebuie să rămân aici până mă-nvăț să stau singură și să-mi fac curat în cameră. E ok să-mi fac curat, dar nu pot să-mi fac ordine. Cred că vă mai amintiți asta, din India.”
În ciuda diversității genotipurilor și fenotipurilor cu care este asociată schizofrenia, nu s-a descoperit nici o legătură între o anumită formă sau evoluție a bolii și un anumit set de indicatori genetici. Unele persoane care nu prezintă defectele genetice au boala, iar altele care prezintă mutațiile nu o au; e vorba mai degrabă de indicatori de vulnerabilitate la boală, nu atât de garanții. Un membru al unei familii cu o genă deficientă poate fi schizofren, însă alt membru cu același defect genetic poate fi bipolar sau poate suferi de o formă gravă de depresie.¹²
”Mi-au găsit de lucru, 15 ore pe săptămână. E un program special, îi zice flexjob prin care organizația ce se ocupă de ospiciu mi-au făcut rost de cele 15 ore unde lucrez, iar statul în schimb, îmi dă ajutor social. Dar nu pot trăi cu un salariu de pe urma a 15 ore de muncă pe săptămână și cu ajutor social. Anul ăsta trebuie să-mi achit și împrumutul pentru facultate. Poate la anul să-mi pun ceva bani deoparte ca să pot veni să vă vizitez pe unul, ori în Canada ori în România.”
Trădarea schizofreniei constă într-o juxtapunere irațională a lucrurilor care dispar și a celor care nu dispar. Ea poate răpi abilitatea de a comunica cu o altă persoană, de a iubi sau de a avea încredere în altcineva, utilizarea la capacitate deplină a inteligenței raționale, capacitatea de a funcționa într-un context profesional, facultatea fundamentală a îngrijirii propriului trup și mari porțiuni ale conștiinței de sine și ale lucidității analitice.¹³
”M-am mutat din ospiciu într-un apartament. E cam departe de centrul de sprijin oferit de cei de la ospiciu. Doi ani și șapte luni am stat acolo. Mi-am luat un job neplătit, de la 9 la 1 într-un birou, de lunea până vinerea. O echipă de profesioniști vin la mine acasă de 1-2 ori pe săptămână să mă ajute să-mi ordonez viața și să verifice dacă-mi iau medicamentele.”
Primii care observă și intervin atunci când voința pacientului de a continua să ia o medicație pe care o detestă dă semne de șubrezire sunt membrii familiei – în ciuda obstacolelor inventate de pacient(…). Pacienții care stabilesc o relație de încredere cu cineva – un părinte, un prieten, un doctor – au mai multe șanse să-și ia constant medicamentele. ¹⁴
Rudele persoanelor cu risc crescut de schizofrenie trebuie să învețe să citească semnele, iar doctori trebuie să-și vadă des pacienții, deoarece aceștia pot ajunge la psihoză în numai câteva zile.¹⁵
”Părinții mei m-au sprijinit pe tot parcursul vieții mele, chiar și atunci când m-am îmbolnăvit psihic. Au înființat și o organizație pentru rudele persoanelor diagnosticate cu schizofrenie. Țin ședințe informative despre medicație și alte probleme medicale ale schizofrenilor. Tata e chiar membru în consiliul de conducere. Am parte de foarte mult sprijin din partea alor mei, dar pe de altă parte mă tratează ca pe un copil, nu ca pe o femeie matură.”
Deși implicarea familiei le îmbunătățește viața schizofrenilor, nu-i transformă în persoanele care ar fi fost dacă n-ar fi avut boala, iar prețul plătit de o familie pentru a oferi această atenție și beneficiile concrete care pot fi obținute trebuie puse în balanță.¹⁶
Deși simptomele pozitive (halucinațiile psihotice, psihoza, n.m) îi impresionează cel mai tare pe cei din afară, simptomele negative sunt adesea mai greu de suportat pentru membrii familiei care au de-a face cu ostilitatea unui fiu sau a unei fiice, cu lipsa de igienă și apatia. E greu să ții tot timpul minte că nu sunt de fapt defecte de caracter(…). ”Copilul bolnav trăiește într-o altă lume, iar lumea aceea, în mod conștient sau inconștient, îi înspăimântă pe părinți.” Schizofrenia nu se vindecă numai cu încurajări și dragoste, dar poate fi exagerbată de neglijență.¹⁷
”Extraordinar, am primit email de la voi doi în același timp. Exact ce-mi trebuia: să știu că cineva mă iubește chiar dacă sunt nebună. Weekend-ul ăsta soră-mea mai mare m-a rănit în ultimul hal. A stat trei zile la mine. Tot ce-am auzit în timpul ăsta a fost: «Ești rea», «Ești leneșă», «Te crezi mai deșteaptă decât toată lumea», «Lucrurile ciudate pe care le spui în public, mă fac să-mi fie rușine să ies cu tine», «Ești prea zgomotoasă», «Ești acră», «Nu respecți pe nimeni», «Te crezi atât de specială, de fapt ești mediocră». Am încercat să-i ignor toate comentariile, dar de la un punct în colo m-au atins și-am început să le cred. Apoi am văzut emailurile voastre. Știu că cuiva îi pasă și că soră-mea nu are dreptate.
Ce aud în familie e că le-am distrus încrederea, ca și cum cineva ar fi murit. Frate-miu e ok. Soră-mea mai mare zice că cerșesc atenție, iar soră-mea geamănă nu vorbește cu mine.”
Gemenii identici prezintă o rată a concordanței doar puțin peste 50% – vulnerabilitatea pe care o au în comun este enormă, însă consecințele respectivei vulnerabilități nu sunt în nici un caz predestinate. Și copiii geamănului neafectat, și ai celui afectat prezintă același risc foarte ridicat de a face boala. Așadar, poți să ai genele care te fac susceptibil la boală, acestea să nu se exprime sub forma schizofreniei, dar apoi să le transmiți copiilor tăi la care boala să se manifeste. Nimeni nu știe ce-i protejează de această afecțiune pe anumiți purtători ai genelor.¹⁸
”Motivul pentru care soră-mea mai mare refuză să meargă la film cu mine este că-i e frică să stea singură cu mine fără părinții noștri. Cred că se teme să nu fac vreo criză dacă rămânem singure. A citit mult despre schizofrenie pe internet, dar refuză să participe la ședințele de terapie familială ce ne sunt oferite. Deci știe multe despre boala mea, dar habar n-are cum îmi mai merge mintal. Geamăna nu vorbește cu mine, nici nu mi se adresează direct, nici nu mă atinge. A îmbrățișat pe toată lumea de ziua lu soră-mea mai mare în noiembrie, în afară de mine. Ciudat. A durut un pic.”
Ca și despre cei cu autism, se spune deseori despre persoanele cu schizofrenie că sunt incapabile de atașament emoțional, dar acest lucru e rareori valabil(…).”Deși le pot părea celorlalți împietriți și goi, și poate chiar se simt extrem de înstrăinați emoțional de ei înșiși, cei afectați de schizofrenie continuă să exprime o dorință frecventă de dragoste și legături umane care contrastează puternic cu imaginea de cochilie goală.” Părinților le-ar prinde bine să știe că, pentru cei mai mulți schizofreni, o penumbră de afecțiune este reconfortantă, chiar dacă poate părea că nu le străpunge izolarea.¹⁹
”Sunt ok. Nu bine, dar ok. Chiar dacă urmez tratamentul, mă duc la terapie individuală și de grup, mai am încă psihoze. Mă mai gândesc că dacă m-aș întâlni cu Tracy Champan ne-am îndrăgosti. La terapia individuală încerc să înțeleg că nu-i vina mea că m-am îmbolnăvit și că am gânduri ciudate. O altă metodă de a evita gândurile ciudate, e să nu mai ascult muzica lui Tracy Chapman. La un moment dat eram atât de speriată, că n-am mai ascultat muzică vreo doi ani. Credeam că muzica îmi dă halucinații, fiindcă mă absoarbe complet.
M-am gândit mult la toate lucrurile care mi s-au părut atât de dificile încă din copilărie. De exemplu, ordinea și curățenia. Mi-e foarte greu să-mi fac ordine și curățenie în apartament; într-o măsură știu că din cauza schizofreniei, a simptomelor negative după cum se numesc. Dar cred că și pentru că n-am învățat niciodată. Mama și soră-mea m-au ajutat când eram copil. Mă străduiesc să-mi fac ordine și să-mi curăț apartamentul, dar îmi solicită atâta energie mintală fiindcă mă simt vinovată că n-am învățat niciodată și mi-e atât de rușine încât renunț și-mi pierd toată energia.
Timpul pe care îl consum gândindu-mă să-mi fac curat, este de două ori cât mi-ar lua dacă m-aș apuca de treabă; dar din nu știu ce motiv, mie mi se pare cea mai mare problemă din lume. Dezordinea n-ar trebui să-mi domine lumea. Problema cu dezordinea mea e un deja-vu.”
Schizofrenii aflați la începutul bolii erau îngroziți și triști, însă cei bolnavi de multă vreme nu mai erau așa. Se plângeau de anumite idei delirante sau se simțeau vinovați pentru că nu funcționau mai bine, dar în mod suprinzător nu-și blestemau mai deloc boala ca atare. Mulți dintre ei avuseseră cândva vieți promițătoare înaintea lor, însă(…)boala părea să-i fi rupt de acele vieți potențiale și abia dacă le conștientizau. Se raportau la boală cu o grație stoică(…).²⁰
”Salutare. Sper că sunteți bine amândoi. Am ceva timp să vă scriu despre surorile mele. Azi am avut o discuție mai lungă cu sora mea mai mare; mi-a explicat de ce m-a respins când m-am îmbolnăvit rău de tot. Atunci ambele surori m-au respins, nici n-au vrut să mă vadă, nici să vorbească cu mine. Am fost tristă și dezamăgită în același timp. M-am gândit că ele credeau că eu mi-am făcut rău singură, că am vrut să mă îmbolnăvesc și m-am simțit foarte vinovată că-s bolnavă. Am înțeles însă ce mi-a zis: cum că părinții noștri se așteptau ca ele să aibă grijă de mine pentru tot restul vieții. Ele nu doreau asta deloc. A fost o proastă sincronizare între discuțiile lor și momentul când mie mi-a fost cel mai rău. Acum relația cu sora mai mare se îmbunătățește. Cu soră-mea geamănă nu mă văd, nu vrea să-mi vorbească, dar nu o iau personal. Are ceva probleme de rezolvat. Poate o să ne vedem după aceea. Ceea ce e bine. Mă gândesc la voi, dragi prieteni, chiar dacă nu vă scriu atât de des.”
La o boală considerată inexplicabilă și impenetrabilă, oamenii tind să reacționeze în două moduri extreme: fie o stigmatizează, fie o romanțează. E greu de spus care din ele e mai rău.²¹
Persoanele cu schizofrenie sunt evitate, luate în derâdere și neînțelese. Prea puține progrese s-au făcut în sensul diminuării conotației stigmatizante a termenilor ”nebun”, ”dement” și ”țicnit”. În cadrul filmărilor pentru ’Zbor deasupra unui cuib de cuci’, film care a devenit percepția unei întregi generații asupra schizofreniei, care au avut loc în 1975 la Oregon State Hospital, producătorilor li s-a oferit opțiunea de a folosi bolnavi mintal reali pentru figurație, însă au refuzat pentru că ”nu păreau pe cât de ciudați și-i imagina publicul”.²²
”Chiar dacă nu am prieteni și familia mea mă scoate din sărite, sunt bine. O să încerc să-mi fac prieteni noi. S-ar putea să nu-i găsesc în Danemarca, dar o să încerc să-mi umplu timpul cu ceva până noi ne reîntâlnim.
Îmi place la nebunie să merg la evenimente culturale, îmi dau energie. Îmi place să merg la concerte, să mă duc la expoziții de artă, la teatru, la cinema, operă live, dar și înregistrată. Îmi era teamă să mă duc singură. Dar m-am dus. Nu-i așa rău. De luna viitoare voi fi și mai activă cultural. Voi începe un curs de improvizație teatrală de 10 săptămâni. Mai îmi place și să mănânc bine, la restaurant, dar și acasă.”
Oricine își iubește fratele sau sora sau fiica sau prietenul schizofren știe că persoana respectivă, deși suferă din cauza genomului care a trădat-o, este și suma experiențelor sale.²³
Boala psihică nu poate fi tratată separat de persoană; cele două sunt legate în mod inextricabil(…). Schizofrenia nu are margini; se identifică cu ceea ce invadează.²⁴
”Trebuie să-mi găsesc prieteni care râd la glumele și comentariile mele stupide. Cu cele două cupluri pe care le știu, am în total vreo 10 prieteni în Danemarca. Pe unii îi văd în fiecare săptămână, pe unii la 6 luni, depinde de ce timp au și în ce stare mintală sunt. Majoritatea prietenilor mei danezi sunt cu probleme psihice.”
Depresia este o formă extremă a emoțiilor obișnuite. Schizofrenia este în mod fundamental diferită(…). Schizofrenul deseori nu poate găsi cuvintele pe care le cunoaște, dar și dacă ar putea nu există cuvinte adecvate pentru nevoile sale. Nu putem înțelege grozăviile psihozei decât la nivel de metaforă.²⁵
”Mulțumesc mult de tot de email. Înseamnă mult pentru mine că mă acceptați așa cum sunt. Cred că fundația casei mele are trei piloni: părinții mei, tu și Cam, prietenii care mă înțeleg și evenimentele socio-culturale.” [Doggie]
”Tu și Maria ați avut un rol decisiv în viața mea, pentru că ați fost primele persoane care m-au văzut așa cum sunt și m-ați acceptat așa cum sunt, necondiționat. M-ați ajutat arătându-mi că merit să fiu iubit și acceptat, fără să ascund vreo parte din mine. Am o poză cu tine și cu Maria pe peretele din sufragerie deasupra pozelor cu familia, astfel că sunt fericit să vă văd în fiecare zi. Tu și Maria ați fost primii oameni din viața mea care simt că m-au acceptat și cărora le-a păsat de mine.” [Horsie]
”V-am spus oare vreodată cât de extraordinari sunteți și ce înseamnă pentru mine să vă am în viața mea? It’s f*ing awesome!” [Wolfie]

_____________________________________________
Andrew Solomon, Departe de trunchi, Humanitas 2015,
¹ pg. 290
² pg. 296
³ pg. 290-291
⁴ pg. 297-298
⁵ pg. 312
⁶ pg. 298
⁷ pg. 304
⁸ pg. 307
⁹ pg. 298
¹⁰ pg. 300-301
¹¹ pg. 300
¹² pg. 300
¹³ pg. 290
¹⁴ pg. 318
¹⁵ pg. 313
¹⁶ pg. 323
¹⁷ pg. 324
¹⁸ pg. 300
¹⁹ pg. 318
²⁰ pg. 291
²¹ pg. 339
²² pg. 332
²³ pg. 339
²⁴ pg. 340
²⁵ pg. 339