Era un pisoiandru negru cu alb. Îşi depăşise stadiul de pisoi şi se afla pe drum spre cel de pisică. Eu nu cred că pisicile se nasc cu nouă vieţi, ci că şi le dobândesc pe parcurs, când trec de la o etapă la alta a vieţii lor pisiceşti. La etapa naşterii, pisoiaş fiind, primeşte trei vieţi. Când trece la etapa de pisoiandru, mai primeşte trei. Când devine, cu toate drepturile şi responsabilităţile, pisică li se mai adaugă trei. Nouă aşadar.
Pisoiandrul în cauză, în drum spre devenirea-i pisicească completă, în căutarea celor trei vieţi ce-i mai lipseau pentru depunerea jurământului pisicesc („Jur să îmi apăr cele nouă vieţi dobândite şi să nu mi le pun în pericol în nici o situaţie …”) a ajuns, într-o zi de toamnă, în faţa scării mele de bloc. Jocul de-ascunselea printre blocuri, între 40 de copii, cu regula „ultimul scapă turma” era mult mai interesant decât un pisoiandru care îşi depăşise stadiul de pisoiaş. Mărturisesc întru apărarea mea că, iniţial, nu i-am dat nici o atenţie, în primul rând fiindcă era cunoscut printre blocuri faptul că eu sunt fan căţei şi în al doilea rând, că nu sunt genul care să mă uit după pisoiandrii. Poate dacă ar fi fost un pisoiaş… Plictisită la un moment dat de-ascunselea, deoarece dura la nesfârşit şi de cele mai multe ori cel ultim căutat, destinat să scape turma, se afla deja de mult în casă, spălat şi mâncat, scoţând într-un târziu capul pe geam şi anunţându-şi ieşirea din joc, am purces spre a urca cele 64 de trepte până la etajul patru. Pe la etajul doi, observ că am coadă. Pisoiandrul se ţinea după mine. Cam la 5 metri în urma mea. Urcam trei trepte, înainta şi el, păstrând cei 5 metri între noi. Dau să-l chem cu pisi-pisi, piţu-piţu, hai, încoace. Nimic. Nici nu miau, nici un miorlau. Când să mă apropii de el, fuga pe scări la vale. Tot 5 metri între noi. Ajung la patru, intru-n casă şi iau de prin frigider ce cred că o să-i placă. Mă aştepta pe scările dintre etajul trei şi patru. Îi arunc să mănânce. Încerc iar să-l iau cu pisi-pisi, piţu-piţu, hai, încoace. Nimic. Închid nervoasă uşa şi merg la culcare.
Câteva seri la rând scenariul se repetă. Eu urcând scările, el apare de nu-ştiu-unde, 5 metri între noi. Eu cu pisi-pisi, piţu-piţu, hai, încoace. El nimic. Eu îi arunc de mâncare şi mai încerc odată cu pisi-pisi, piţu-piţu, hai, încoace. El tot nimic. Uşa trântită cu promisiunea că „mâine să nu mai vii, că nu-ţi mai dau nimic”.
Mâine seara era sâmbăta. O bătaie în uşă. Vecina, Ioana, de la trei. Cu pisoiandrul în braţe. Nu apuc nici să formulez în gând ceea ce era evident,  „Oare cum l-a prins?” sau „Aha, deci, la Ioana ai stat!”, că Ioana rosti cuvintele magice: „Ţi-am adus pisoiul!”. Odată aerul scării reci de bloc cuprinzând aceste cuvinte, pisoiandrul sări din braţele Ioanei, direct la mine în casă pe hol, printre picioarele mamei care ieşise din bucătărie să vadă ce musafiri avem, şi înspre baie, unde se vârî pe gaură, direct sub vană.
Vinovat mama. În vara de dinaintea toamnei cu pricina, mama având voie de la guvern, noul guvern sau vechiul guvern, mă rog, un guvern, a modificat baia. Adică stratul de vopsea verde s-a dat jos, s-a pus faianţă şi gresie, iar vana a fost încastrată cu cărămidă. Meşterul băii, nea Ion, a lăsat o gaură liberă în zidul din dreapta de cărămidă al vanei, gaură cam cât o placă de faianţă albă, pătrată, mare cât palmele mele la un loc.
Pisoiandrul a găsit-o. Nici un pisi-pisi, piţu-piţu, hai, încoace nu l-au scos de acolo câteva zile. Zile petrecute ademenind pisoiandrul să iasă de sub vană, alternând rugăminţile cu ameninţări, delicateţurile culinare cu perioade de post, grijile asupra sănătăţii lui cu urările de moarte rapidă şi violentă. Mama a solicitat ajutor. Problema fiind în baie, meşterul băii a fost convocat să o rezolve. Pe înserate, meşterul Ion a bătut la noi la uşă, cu faţa-i veselă şi inocentă, înarmat cu un teanc de ziare sub braţ. A cerut chibrituri. S-a pus în genunchi în baie şi tacticos, s-a apucat să aprindă câte un ziar din teancul de hârtii aduse, dând fumul înspre gaura din zidul de cărămidă al vanei. La un moment dat i-a spus fratelui meu să se urce în vană şi să stea pe fază. Apoi uşa băii s-a închis. Trecuse deja un timp şi tăcerea mi se părea mai greu de îndurat decât fumul ce ieşea pe sub pragul uşii de la baie. „Uite-o!” „Prinde-o!” şi uşa băii s-a deschis. Cipri, fratele meu, ţinea înşfăcat de după cap pisoiandrul afumat. Cu nervii şi răbdarea la pământ mama îi smuci pisoiandrul din mână, ieşi pe coridorul scării de bloc şi deschise geamul. „Mamăă, nu … !” Era jos. Privindu-l de sus de pe geamul coridorului scării de bloc, vărsam lacrimi şi blestemam nenorocita de seară, când l-am observat cam la 5 metri în urma mea. Lacrimile şi sughiţurile mi-au rămas suspendate în aerul rece de toamnă când pisoiandrul s-a ridicat de jos şi împleticit, având mersul unuia afumat bine s-a îndreptat spre intrarea în cealaltă scară de bloc, scara A. 25B-ul tocmai îl vizitase.