Pe vremea mea …
Cu şapte ani în urmă am fost în India, unde pentru un an de zile am trăit, am mâncat şi am iubit. Dând acolo de ceva oameni, s-a întâmplat să prind drag de ei, pentru ca la plecare să îmi fie greu să le spun „La revedere”. Cu doi dintre ei m-am revăzut, găzduindu-i aici pe plaiurile natale pentru câteva săptămâni frumoase şi de pomină. Cu restul, noroc că s-a inventat la timp (aplauze), Facebook-ul, prin intermediul căruia s-au pus la punct revederi, una la Budapesta şi alta la Paris, eu neajungând la niciuna.

Prin intermediul Facebook-ului mai aflam că E. s-a întors în India lucrând tot la un ONG, că P. a renunţat la slujba lui de la biroul unei bănci elveţiene şi, cu riscul de a-şi supăra părinţii (care pierduseră un fiu într-un accident de avion petrecut la şcoala de pilotaj), s-a înscris la cursurile respectivei şcoli, că C. îşi face un master în educaţie şi că se află tot la litera A din abc-ul relaţiilor, că M. a părăsit Polonia şi totodată pe S. şi s-a întors în Japonia unde au urmat discuţii nu tocmai plăcute cu tatăl ei, că S. e confuză şi drept urmare îşi părăseşte ţara natală, stă două luni în Istanbul, una la mine, de unde pleacă tot confuză, dar fericită că a cucerit dealurile cărora ea le-a spus munţi şi a cunoscut toţi câini vagabonzi din oraşul meu, salutându-i cu respect. Iar despre mine, aflau că după un an de zăcut în pat -depresia post India, m-am angajat, ţinându-i la curent cu tot ce descopeream: cum se face şi câte straturi are asfaltul, cum se duc negocierile dintre balastiere şi şefi portughezi, cum se face o fabrică Bosch cu şapte constructori principali, cum se face o instalaţie sanitară într-un apartament sau delectându-i cu isprăvile mele de prin comunităţile de romi unde intram cu frică, stres şi emoţie şi ieşeam cu alai, plânsete, cântece, invitaţii la ospeţe şi urături.

A început cu…
La câtva timp după India, când Facebook-ul abia muşcase din România, am acceptat add-urile câtorva foşti colegi de şcoală gimnazială şi liceu, raţionate astfel: M. (fostă colegă de clase primare, gimnaziu şi liceu), fiindcă e în Bucureşti, ceea ce pentru mine e echivalentul stăinătăţii; C. (coleg de liceu, dar în clasa paralelă care, în momentul add-ului, era la Sibiu, acum la Viena) pentru că juca baschet şi face pe pilotul de raliu; P. (fostă colegă de clase primare, gimnaziu şi liceu care, deşi aproape de mine, face drumul până acasă de două ori pe an), pentru că îmi dă medicamente gratis şi o altă M. (fostă colegă de clase primare şi gimnaziu, plecată din Bucureşti în Elveţia) pentru că mi-a dat în clasa a VI-a să citesc Winnetou când aveam cea mai mare nevoie.

Cireşar 2011
Apoi a venit reuniunea, reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului. Revederea cu puţinii foşti colegi de liceu care au venit a fost rece şi de scurtă durată. Profesorii, majoritatea pensionari acum, ne-au încurajat, spunându-ne că peste alţi 10 ani, la următoare întâlnire faţă în faţă, o să fie mai bine, o să fim mai calzi unii cu alţii, mai indulgenţi şi mai iertători. Am zâmbit stânjenită, ei au zâmbit înţelegători şi, după cum mi s-a părut, cu subînţeles.

To confirm or not to confirm
După reuniune, potopul. Potopul de add-uri, de la participanţii şi neparticipanţii la eveniment. La lista de 25 de prieteni indieni– impropiu spus, dar îmi este mai uşor decât să le enumăr naţionalităţile, cunoscuţi în India, îmi apăreau săptămânal câţiva doritori de prietenia-mi, foşti colegi de prin diverse stadii educaţionale. Foşti colegi de clase primare, gimnaziale sau de liceu, colegi din clase paralele, colegi din curtea şcolii, colegi ştiuţi numai după nume sau renume, urmaţi de prieteni de-ai colegilor din clasele paralele, de prietenii colegilor din curtea şcolii şi alţi prieteni de-ai prietenilor, care îşi aminitiseră de mine şi-mi cereau confirm as friend. Ignore! Ignor o dată, ignor de două ori, până cei ignoraţi renunţă la a-mi mai cere prietenia sau acţioneză direct la corazon, lăsându-mi mesaje pe Facebook care începeau la fel: “Maria, de ce nu-mi accepţi cererea de prietenie/nu-mi dai add? Oare, nu mă mai (re)cunoşti?” Cei şapte ani de acasă mă împingeau să răspund şi să le dau add cu scuzele de rigoare pentru lipsa de promptitudine de care dădeam dovadă. Dar restul de 20 de ani de viaţa şi experienţe mă împingeau să dau ignore în continuare tuturor celor cu care nu depăşisem vreodată stadiul de “Salut” “Salut” sau nici măcar nu-l atinsesem, celor cu care nu ştiam să fi avut în comun vreun lucru în afara aerului unei săli de clasă pe care îl împărţisem la un moment dat.
Din vina mea, eu nu părăsisem peştera (din care am ieşit doar temporar – India), nedobândind abilităţile necesare unui zoon politikon*.
Să îmi fie cu iertare! Ignore şi nu mai am cuvinte.

*Aristotel