În urmă cu mai bine de două mâini de ani, pe când eram în Sibiu la şcoală, aşteptam săptămânal noul număr din Dilema mai ceva ca mâncarea de acasă. Îmi pregăteam banii de ziar încă de duminica pentru a nu-i cheltui şi nu intram în ei, indiferent cât de grea se arăta a fi săptămâna respectivă. Ştiam ziua, ora şi locul de unde o să mi-o cumpăr: joia, dimineaţa, în drum spre şcoală, de la chioşcul din piaţa Cibin. Ştiam că indiferent de ce curs am sau spre care mă îndrept, o să-i citesc rubricile în timpul orei. Nicolae Iorga a fost exmatriculat fiindcă a fost prins citind în timpul orei. La noi la şcoală cititul în timpul orei era materie universală şi obligatorie: diverse ziare, beletristică, bileţelele altora. Profesorul citea şi el materia ce-o preda. Eu joia, Dilema. Fără exmatriculare.
Mă pregăteam dinainte cu o seară, îmi luam banii de unde mi-ascundeam prin cămin, ca să nu fiu tentată să umblu la ei şi îi puneam în buzunarul de la haină. Dimineaţa mă trezeam mai repede cu 15 minute, mergeam în piaţă la chioşc şi îmi luam ziarul. Ocheam din timp un grup de 3, 4 studenţi de care mă alipeam, alegându-i după pasul lejer cu care merg înspre şcoală şi în timp ce mergeam cu şi pe lângă ei, citeam revista începând de la ultima pagină, coada cap. Câteodata se mai auzea dinspre mine câte un „îhî”, „aşa-i” sau chicot înfundat. Daca se întâmpla să râd cu toată gura, grupul se oprea uitându-se miraţi în direcţia mea. Măream pasul. Ocheam rapid un alt grup şi aşa ajungeam la şcoală. Când nu mă alipeam de un grup care mergea în direcţia şcolii, nu mai ajungeam la ore. Mă deraiau de la traseu melcii speedomani, prietenii mei de aventură dilematică. Ei mă opreau să subliniez ceva în revistă, să râd pe înfundate, să plutesc pe norişori, idei şi cuvinte. Au scos şi o promisiune de la mine: că primul lucru egoist pe care îl voi face când voi avea leafă, va fi să-mi fac abonament la Dilema.
După patru ani am absolvit facultatea, specializarea citit Dilema la şcoală şi am plecat în ţările calde (foarte calde uneori, ca India), unde am făcut masterul în citit Dilema pe net. Nu era acelaşi ritual, nu avea acelaşi farmec, nici acelaşi miros şi nici n-am putut lua prea mulţi melci, melcii mei având intoleranţă la căldură. Dar ziua păstra ceva din reminiscenţele de-odinioară.
M-am întors din ţările calde acasă. Mi se făcuse dor de melcii speedomani. În Blaj nu exista Dilema la chioşcul cu ziare. Dilema era în Alba-Iulia. O dată la câteva luni, sub pretextul “dorinţei” mele de a face parte din clasa muncitoare, mă rupeam de mama srl şi fugeam până în Alba, unde-mi găseam Dilema şi o bancă sau un scaun din gară, socializând iarăşi cu melcii.
Într-o zi mama srl, sătulă de plutitu-mi pe norişori, idei şi cuvinte m-a dat afară, împingându-mă în braţele perfidului statut de contribuabil. Acesta, mai întâi m-a prins de gât, apoi în mreje şi nu a durat mult până m-a cufundat în păturile clasei muncitoare. În căldura păturilor, mi-am permis să fac lucruri egoiste: un laptop, internet acasă, chiar şi un abonament la Dilema. Dar melcii mei dădeau semne că nu le prieşte căldura păturilor: Dilema îmi ajungea decalat cu aproape o săptămână, pierzând ziua sfântă cu ritul ei cu tot, întâmpinam probleme în interpretarea vitezei corecte a melcilor, invocam inadaptabilitatea lor la societate şi le criticam activitatea principală: tăiatul frunzei în enşpe. În rest, îmi era cald şi bine.
Astăzi, mi-e un pic rece. Sunt dezvelită. Nu mai prea am pături. Dar fericită că am toţi melcii cu mine. Regăsirea nu s-a datorat condiţiilor meteo, ci unei glume, un pic usturătoare la adresa mea: o colegă de şcoală mă descria cum mergeam citind pe drum, spunând că mă recunoştea de la zeci de metri distanţă, fiindcă eram individa a cărei faţă era obturată de un ziar cu care vorbea, se certa şi râdea şi căreia oamenii de pe stradă îi lăsau în jur un spaţiu personal larg.
Pe viitor, vreau să-mi fac crescătorie de melci.

*Caricatura aparţine lui Ion Barbu, a apărut în Dilema nr. 468, 31 ianuarie – 6 februarie 2013