Toiul verii. Ziua în amiaza mare. Zăpuşeală. Liziera pădurii. Pe-o cărare ce duce spre pădure, Ana Borcea, zisă Borciţa, păşeşte uitându-se în stânga şi-n dreapta.
„Mai încerc odată. De câte ori trăbă, aşa zice taica. Da’, de câte ori trăbă?! Taica zicea că la a treia mai că i-a ieşit. Taica ştie cel mai bine. Atunci, de câte ori trăbă. Numa‘ să nu mă vadă a lu’ Cioară, că nu mai scap de ei. Îs mai răi ca păduchii. Şi de păduchi mai scapă omu’, de ei şi de cântecul lor ba.”
Borciţa ţine strâns în mâna dreaptă cureaua lui Burcuş. Când s-a dus să-l dezlege pentru a i-o lua, Burcuş s-a apucat de lătrat şi fugit în jurul cozii crezând că i se întrezăreşte vreo plimbare pe hotar. I-a mai pierit din entuziasm când l-a vârât în coteţul raţelor, încuindu-l acolo la întuneric.
„A cui o fi fost? A lu’ bunu’ la cât de veche e. Taica i-o fi dat-o lu’ Burcuş. Taica o fi folosit-o?”
Borciţa mângâie trecând lent prin podul palmei cureaua lată de 2 ½ cm, de piele maro, deschisă la culoare de trecerea anilor. Şi-o pune la mijloc şi strânge.
„Mă cuprinde. A lu’ bunu’, da. Taica-i alt soi, soi cu burtă.”
În pădure Borciţa caută un copac. Un copac care să aibă o creangă suficient de înaltă, pe care de-abia să o atingă cu vârful degetelor când sare. Se plimbă de la un copac la altul, se apropie de o creangă, ridică mâna şi ţop. Nu, nu e bună: e prea joasă că se prinde cu ambele mâini de ea. Asta e prea înaltă: între vârful degetelor ei din săritură şi creangă, mai rămâne încă o jumătate de metru de acoperit. Ţop.
„Asta e!”
Îşi dezleagă cureaua de la brâu şi printr-o aruncare peste cracă încearcă de şi-o potriveşte.
„Auu, fire-ai tu a dracului!”
Mâna se duce pleznind ceafa ce înţeapă în partea stângă spre gât, scăpând cureaua din palmă în bălăriile de pe jos. Vârful degetelor Borciţei pipăie pe stânga cefei ceva ce seamănă cu o blândă de mărimea buricului unui deget, ce o mâncă, ustură, doare şi tresare la fiecare pipăială.
„Vreo streche.”
Borciţa se apleacă să caute cureaua printre buruienile de pe jos. Cu o mână caută, cu cealaltă se scarpină pe ceafă în stânga. Găseşte cureaua şi încearcă să o arunce iarăşi peste creanga aleasă. Greu, căci se foloseşte numai de-o mână, cu cealaltă scărpinându-se.
„Pfuu, ce cald mi-i! Cum am stat aplecată, mi-o venit sângele în cap. Mă doare gâtu’ şi mi s-o împleticit limba de sete. Urât m-o pişcat curva aia de muscă sau gânganie ce-o fost.”
Borciţa şade să-şi tragă sufletul. Nu nimereşte să arunce cureaua pe după creangă şi s-o prindă de capătul celălalt cu mâna. Cureaua nu atinge creanga, căci Borciţa nu sare şi nici mâna nu-i dă ascultare.
„M-o bătut soarele în cap, de m-o apucat ameţeala. Ce m-am obosit, toată am transpirat!”
Dinspre liziera pădurii, Borciţa aude voci de copii care cântă. Dă să se ridice, dar inima îi sare din piept şi o rupe la fugă, lăsându-i corpul în urmă. În mâna dreapta ţine cureaua lui Burcuş. Privirea e fixă pe creanga aleasă. Din gâtul umflat, vocea ei îngână cântecul copiilor ce se apropie: Borciţă, liţă…

…du-te-n poieniţă,
Suie-te pe-o cracă, ţâpă-te şi creapă,
Leagă-te cu-o sfoară, să te legeni goală,
C-om veni cu toţii, să-ţi facem hora morţii.
S-o strânge tot satu’ şi-o veni şi tat-tu
C-a încercat săracu, să-şi lege şi el capu’
De-un cafer în şură, apoi de-o grindă mai dură,
De-o creangă-n pădure, de-un copac cu mure,
De-o sfoară mai groasă, pân-ar da de ai’ cu coasă.
Că un om v-o blăstămat, ăl Rău mintea de v-o luat
Şi de mult aşa vi-i neamu’: cu capu’ pe umeri, da’  gându-n pădure,
Cu picioarele pe pământ, visând la bălăngănit în vânt.
Ăl Bun mereu v-o ferit capu-n ştreang să-l nimeriţi,
Şi aşa voi tot încercaţi capu’ să vi-l luaţi
Şi pân’ unu nu reuşiţi, mintea nu v-o-ntâlniţi.

*Text scris în cadrul Atelierului de scriere creativă online, cu Florin Iaru; Tema (opţional): moarte subită