Am mers la şcoală la 6 ani şi 10 luni, după ce înainte m-am pregătit la creşă începând cu vârsta de 11 luni şi la grădiniţă de la 2 ani şi 10 luni. Nu am sesizat nici o diferenţă între mine şi ceilalţi colegi de clasă care au avut 7 ani împliniţi în clasa I-a, decât undeva prin liceu, când a început sezonul majoratelor şi lumea îşi organiza cheful de majorat în clasa a XI-a.  Doar eu şi o colegă am atins pragul majoratului în a XII-a. Târziu, căci nimeni nu mai era interesat de marcarea printr-un chef a pragului de 18 ani ce presupunea că ai devenit adult, ci de pregătirile de bac şi admiterea la facultate.
M-au dat la şcoală la 7 ani neîmpliniţi datorită tradiţiei din familie: fratele meu a mers la şcoală la 6 ani şi 3 luni. Diferenţa majoră dintre noi doi la vârsta respectivă, era că el ştia scrie şi citi. Eu ştiam citi bine orice cuvânt sub trei silabe. Când ajungeam la cele mai lungi de trei silabe ceream o felie unsă cu ceva, un pahar cu apă şi timp de silabisire. Lucruri care îi puneau răbdarea la încercare fratelui meu cu exact 6 ani şi 5 luni mai mare decât mine. Abecedarul lui au fost nişte litere din plastic, în formă de cuburi, găurite înăuntru, ce mi-au fost lăsate moştenire, doar că eu le-am dat o altă folosinţă: cratiţe de făcut mâncare şi/sau recipiente de transport. Aşa că eu am exersat pe ziare, pe numele ziarelor mai exact. Nu aveau mai mult de trei silabe şi erau scrise cu litere mari, unele chiar colorate. De cele care erau în alb-negru, mă ocupam eu să le dau culoare. Aşa se face că ai mei citeau Unirea (ziar din judeţul Alba) cu un U roz, un N verde, un I albastru, un R galben, un E roşu şi un A violet.
Nu ţin minte dacă mi s-a explicat clar vreodată diferenţa dintre literele de tipar şi cele de mână. Eu ştiam citi şi credeam că toată lumea scrie exact aşa cum citeam eu în ziar. Problemele au început imediat în clasa I, când învăţătoarea ne-a predat primele litere. Eu susţineam că nu aşa se scrie, pentru că eu ştiu citi. Şi dacă ştiu citi, înseamnă că ştiu şi literele. Şi cum eu nu recunosc nici una din ce ne scrie ea pe tablă, deci ea nu ştie citi. Din a I-a până în a IV-a cea mai mare nota la dictare a fost opt. Nu numai din cauza unor cratime sau fiindcă mâncam litere sau inventam cuvinte, ci şi fiindcă scriam cu litere de tipar. În V-VIII toate compunerile mele aveau cu roşu scris pe margine: „Atenţie, dezvaţă-te să foloseşti litere de tipar.” Începând cu liceul nu a mai păsat nimănui. Iar în facultate începuse moda lucrărilor scrise pe calculator: „Nu mai primim lucrări scrise de mână”. Am învins.
Am început clasa I la o şcoală generală, aproape de apartamentul din Blaj, la cinci minute distanţă. Am început clasa a II-a în satul Pănade, la zece minute de casa unde stăteam. Clasa a III-a am început-o la Liceul Gheorghe Şincai (actual I. M. Clain), care avea o grădiniţă, dar şi clase de I-VIII, la douăzeci de minute de blocul unde locuiam. Diferenţe între cei trei ani de şcoală primară nu am sesizat. Am avut trei învăţătoare, fiecare insistând pe problema mea cu scrisul literelor de tipar în locul celor de mână. Iar în relaţiile de apropiere faţă de colegii, de fiecare dată noi, de clasă, am descoperit că atâta timp cât eşti dispus să faci schimb de mâncare cu oricine-ţi propune, eşti prietenul tuturor. Frig nu ţin minte să-mi fi fost în vreo sală de clasă, fie ea de la sat, fie de la oraş. Nici foarte cald.
Din motivul amestecului, cu tot ce rezultă din el, recunosc că mi-a plăcut mai mult şcoala la sat. Eram două clase într-o sală: a I-a cu a III-a sau a II-a cu a IV-a, fiecare pe rândul său de bănci. Aproximativ 30 de minute dura ora noastră, a celor mici, restul din oră era alocat celor mai mari, de a III-a sau de-a IV-a. Niciodată cei mai mari nu râdeau sau şopteau prostii când se puneau întrebări din lecţii celor mici. Cei mici stăteau cuminţi şi chiar atenţi la ce li se preda celor mari. În pauză era fiecare cu clasa lui: cei de-a IV-a cu cei de-a IV-a, cei de-a III-a cu cei de-a III-a, cei de-a II-a cu cei de-a II-a, cel de-a I-a de unul singur. În a IV-a erau 5 copii, în a III-a erau 9, în a II-a eram 7, în a I-a era 1. Cel din a I-a s-a împrietenit cu cei din a II-a fiindcă stăteau pe aceeaşi uliţă, drumul la şi de la şcoală fiind comun. La festivitatea de premiere la sfârşit de an şcolar, cel din a I-a a luat premiul II spre nedumerirea mea: „Da’ premiul I cine i l-a luat?” Mi s-a răspuns cu „Ssst!” şi „Stai în careu.” M-am conformat.
În ciuda încăpăţânării de care am dat dovadă şi a ataşamentului faţă de literele de tipar, am avut luxul de a fi educată de trei doamne Trandafir, nevestele mult mai cunoscutului domn Trandafir al lui Sadoveanu. Şi luxul de a avea trei clădiri de şcoli zidite în memoria afectivă. Nu am avut parte de nici o lege specială sau urgentă, de nici o asociaţie de părinţi, de nici o recomandare pentru o şcoală mai bună.
Dar recunosc că a fost nevoie de trei doamne Trandafir (Elena Cîrnaţ, Maria Orian, Felicia Fărcaş) care să facă OM din mine. Şi le mulţumesc frumos.