Într-un episod din Seinfeld, Jerry îşi face un nou best friend pe care doreşte să îl integreze grupului format, George, Elaine, Kramer. Nu reuşeşte, George avertizându-l că atunci când aduci un nou prieten într-un grup deja închegat şi unde fiecare îşi are rolul bine definit, „world’s are colliding” (lumile se ciocnesc). Observaţia din stand up-ul de la finalul episodului reliefa cât de uşor ne facem prieteni când avem 6 ani şi descoperim că la groapa cu nisip din parc, un alt copil are aceeaşi găletuţă ca noi, propunându-i aşadar să ne jucăm împreună, pentru ca la final luându-ne de mână să declarăm emfatic că suntem cei mai buni prieteni pentru totdeauna. Comparativ cu cât de anevoios, neîndemânatic, tacticos se încheagă o prietenie câţiva ani mai încolo.
Când am văzut prima dată episodul eram la sfârşit de gimnaziu, iar prietena mea cea mai bună cu care împărţeam o găletuţă şi o bancă la şcoală se numea Monica. Monica s-a transferat în clasa noastră de la secţia germană, iar eu înaintea ei cu câţiva ani, de la şcoala din sat. Deşi fiecare la momentul ei nou-venită şi neavenită, nu ne-am împrietenit ca urmare a transferului şi a greutăţilor de adaptare. Nici nu mai ştiu când, cum şi de ce ne-am împrietenit. Doar că într-o zi, după ce trecuseră câţiva ani de la transferurile noastre, am început să povestim. Şi nu ni se mai terminau poveştile. Orele treceau cum treceau, căci eram cuminţi şi atente la clasă, dar pauzele parcă zburau, iar drumul spre casă era repetat de câteva ori. Eu o conduceam pe Moni până la catedrală, de acolo ea mă conducea pe mine prin parc până la ieşirea din parc în strada principală, eu înapoi până dincolo de catedrală, la podul Vezii, Moni mă trecea înapoi podul şi tot aşa, până una dintre noi îşi amintea brusc că trebuia să ajungem acasă. Acasă, deşertam ghiozdanul, luam vreo două linguri de supă din farfurie şi nu trecea mult până vreuna punea mâna pe telefon şi reîncepeau poveştile.
Liceul nostru era în aceeaşi clădire în care făcuserăm şi gimnaziul, aşa că drumurile ne-au rămas aceleaşi, doar sălile de clasă diferite, Moni alegând profilul real, eu uman. Tot în liceu, Moni şi-a făcut primul prieten şi fidelă conformaţiei sale de om al realului, îşi împărţea în mod egal timpul între mine şi el şi încă o prietenă bună de-a ei (de fapt cea mai bună prietenă de atunci a Monicăi, după cum aveam să aflu cu o strângere de inimă mulţi ani mai târziu). Pauza mare era împărţită pe zile, Moni informându-mă din timp, la pauza de la ora 9 dacă astăzi e rândul meu să îmi petrec pauza mare cu ea sau nu. Poveştile tot nu ni se terminau şi nu dădeau semne că vom ajunge nici măcar pe la jumătatea lor prea curând.
Monica a ajuns la Bucureşti la studii economice în limba germană. Eu, la Sibiu, la uman. În primul an de facultate am vizitat-o pe Moni la Bucureşti de două ori, apoi în vacanţă ne-am reluat poveştile şi drumurile dus-întors de conducere până acasă.
În vacanţele studenţeşti următoare, Moni a plecat în Austria să muncească. Poveştile noastre păreau că au rămas suspendate undeva în timp…în timpul trecut. Apoi am plecat eu din ţară. Aflam odată la câteva luni via email de la Moni că s-a angajat în Bucureşti, că şi-a găsit pe cineva, că s-a mutat cu el, că se căsătoresc. În seara dinaintea nunţii, Monica mi-a cerut să ieşim noi două la o plimbare. Oare ce-o să povestim? Ne-am plimbat una pe lângă alta prin locurile atât de familiare din oraşul nostru, discutând banalităţi, lucruri legate de nunta de-a doua zi, ora la care trebuia să vin eu acasă la ea, rochia ei de mireasă, până am ajuns pe Câmpia Libertăţii. Era un apus cu un soare mare, roşu-aprins, ce părea că în loc să treacă dincolo de linia orizontului, are de gând să coboare printre noi pe pământ, la o poveste. Am rămas în contemplaţie. În tăcerea ce a urmat două fire invizibile, două capete de aţă îmbâcsite de praful grijilor unei vieţi adulte pe care una dintre noi o refuza cu nonşalanţă, iar cealaltă urma să o îmbrăţişeze de a doua zi, două capete de poveste s-au reînnodat.
Povestea continuă…