Nu aveam cum să lipsesc de la rendez-vous–ul din octombrie de anul acesta cu el, dragul meu AFF. Cu câteva luni înainte, printre suspinele şi plânsetele cu care mă dusesem la culcare în data de 10 mai, o promisiune îmi ieşise printre dinţi: „dacă vreodată o să îmi iau maşină, mă duc la Festival în fiecare an!” Prima ei rostire m-a făcut să plâng şi mai tare. Nu-mi doream nici o maşină, doar bicicleta mea înapoi, bicicleta mea de culoarea roşului de pompieri, bicicleta mea pe care am învăţat cu un an înainte să mă dau pe Câmpia Libertăţii, bicicleta mea frumoasă pe care o curăţam în fiecare zi de praf, închipuit sau nu, bicicleta mea cu care am făcut un an naveta la serviciu, permiţându-i o scurtă pauză începând din 6 decembrie 2012 până în 1 februarie 2013 când am avut zăpadă. Prima mea bicicletă, furată în seara zilei de 10 mai, din spatele meu la 2 m, în timp ce eu stăteam la coadă la farmacie. „Dacă vreodată îmi iau maşină…”
Drumul spre Sibiu l-am făcut prin Ţapu. Ştiam că la cel prin Copşa se lucra şi că erau semafoare. Drumul de Ţapu s-a dovedit a fi bun, puţin îngust, dar necirculat, excelent pentru un începător la volanul primei sale maşini, veche de vreo 9 ani, mică şi albastră, cumpărată de la târgul din Cluj la o zi după cea fatidică de 10 mai. Dacă nu era rendez-vous–ul cu el şi o promisiune făcută în mai printre sughiţuri de plâns, nu îndrăzneam să mă-nham la un drum aşa lung cu maşina.
Nu-mi plac surprizele şi nu-mi stă-n fire să fiu spontană, astfel că m-am dus pregătită la rendez-vous. Mi-am printat programul pe ziua cu pricina, am citit scurtele prezentări ale filmelor ce vor rula, mi-am scris o propoziţie, două-trei cuvinte sub titlul filmului ca să-mi amintească de ce l-am haşurat cu creionul, iar în dreptul celor pe care nu trebuia să le ratez, am pus o steluţă. Şi-apoi cu încredere oarbă, fără milă, fără frică, m-am aruncat în braţele lui.
„Construire” (Yu-Shen Su/Germania) mi-a arătat două oraşe din China, Yumen şi Kangbashi. Frumoase oraşe, cu statui, cu parcuri, cu blocuri multe şi identice ce-mi păreau a fi ori din lego ori din turtă dulce, cu fântâni arteziene şi cântătoare, cu un asfalt întins şi drept pe şosele ca ciocolata pe pâine. Amândouă înconjurate de-un pământ roşu, pe care cresc numai nişte tufe şi arbuşti. Amândouă pustii, nelocuite. Unul părăsit, celălalt într-un viitor, posibil curs de părăsire, de îndată ce ultimele detalii de construcţie sunt puse la punct de cei 3, 4 muncitori şi tot atâţia măturători ce par a bântui mai degrabă oraşul decât a locui şi munci în el.
A urmat un coşmar de-al meu, cel în care trebuie, neavând altă cale, să am de-a face cu autoritatea locală a primăriei, ducându-mi jelania la biroul primarului de unde după caz, nevoie, umoarea celui din faţa mea sunt îndrumată prin gestica unei mâini atotputernice sau telefoane date, spre un alt departament, de acolo spre un altul, apoi spre un altul, ca într-un final să ies de acolo, nu cum am intrat, om, ci un câine cu coada plecată, ce se învârte bezmetic în jurul ei. „În numele primarului” (Anca Hirţe/România) mi-a redat coşmarul pe ecran mare. Audienţele primarului din Piatra-Neamţ le ţine o doamnă ale cărei intenţii or fi ele bune, căci domnul primar ales îşi petrece timpul mai mult în deplasare la Bucureşti, doamna făcându-i munca cu har şi patos, dar am auzit că drumul spre iad ar fi pavat cu intenţii bune sau biscuiţi sau asfalt de 1 milion euro pe kilometru. Realitatea ce transpare din film am văzut-o plină de oameni necăjiţi, oameni părăsiţi, oameni bătrâni, oameni folosiţi, oameni singuri, oameni disperaţi, oameni parşivi. Râsetele din sală de pe parcursul filmului, doamna, înlocuitor de primar, prezentă la vizonare le-a interpretat ca fiind „curajoase”. Eu le-aş fi spus inconştiente. Dar eu nu văd lumea de pe scaunul unui primar şi nici de pe picioarele şi braţele unora de 20 de ani. Eu sunt o fricoasă.
Când contemplam acestea, cu inima cât un purice, am dat de „Ion” (Olivier Magis/Belgia). Domnul Beleaua Ion, un român nevăzător, a părăsit ţara în anii ’90 împreună cu soţia nevăzătoare şi copilul de 7 ani, Ciprian, în căutarea unui viitor care să le ofere ceea ce ţara noastră nu le-a oferit nici înainte de ’90, nici după Revoluţie: speranţă. Încercărilor de viaţă, hăurilor şi prăpăstiilor ei, domnul Ion le-a făcut faţă înconjurându-se de literatură şi familie. Iar Belgiei, ţară ce le-a oferit speranţă şi găzduire, el i-a dăruit un fiu născut acolo şi abilităţile lui de auz fin, prin munca sa de transcriere a interceptărilor telefonice pentru poliţia belgiană.
Cu inima-mi la locul ei şi mare cam cât o felderă de cucuruz, am intrat la un film din retrospectiva festivalului, din 2004: „Blestemul ariciului” (Dumitru Budrală/România). În 2004 fiind la şcoală la Sibiu, pentru o săptămâna pe durata ediţiei de atunci, am uitat de mama, de ore, de foame, de sete, de nevoi fiziologice şi ţintuită pe scaun cu ochii-n ecran, am visat o săptămână. „Blestemul ariciului” era filmul ce-mi scăpase atunci. Mi-au trebuit 9 ani să-mi iau revanşa. Ţiganii din comunitatea Băieşilor îşi duc existenţa din vânzarea de măturoaie, coşerci, linguri, scări ce le fac din joardele şi lemnele adunate din pădure. Obiectele sunt date pe fasole, mazăre, cucuruz, vin, vinars, haine pentru copii, încălţări, bani în satele din vale. Riscă amenzi de la pădurari, închisoarea pentru furt de lemne şi neplata amenzilor, frig îngrozitor şi un drum prin zăpadă pentru a-şi vinde marfa, înnoptat prin grajduri, câte-o mătură sau coşarcă pe spinare de la unii nedoritori de musafiri prin curţile lor. Nu îi agrează pe „bişniţarii” din comunitatea lor, pentru că mint, înşeală lumea şi n-au frică de Dumnezeu. „Bişniţarii” îşi duc traiul din afacerea inelelor de aur poleit-găsit-vândut-prostit, pe care se fac că le găsesc pe jos, ca apoi să le vândă credulilor la preţuri de nimic. Unul dintre băieşi nu şi-ar schimba religia, să se facă iehovist sau pocăit pentru tot aurul din lume, plus o maşină şi o casă, motivând că tatăl său a avut mustaţă şi a trăit 73 de ani şi era ortodox. Băieşii visează la hrană, haine şi adăpost pentru copiii şi nepoţii lor mulţi la număr, la un strop de vinars când e frigul mai mare afară şi la un măgar pentru a-l înlocui pe cel, se presupune, otrăvit cândva de o vecină invidioasă. Viaţa în simplitatea ei sărăcăcioasă, cu durere şi haz de necaz, aşa cum uitat-o mulţi.
„Afacerea Tănase. Leapşa pe murite” (Ionuţ Teianu/România) este un film demn de a sta la baza unui scenariu de Hollywood. În 1982, articolul Ceauşescu I rege comunist semnat Virgil Tănase, disident în Franţa, articol nu cu laude la adresa conducătorului preaiubit, vede lumina tiparului în revista Actuel, Paris. Conducătorul prinde de veste şi trimite potera după Tănase şi Paul Goma, niciunul nu tocmai iubiţi de preaiubitul conducător. Potera, Matei Haiducu, se afla deja în Franţa de câţiva ani, integrat bine merci, căsătorit cu o franţuzoaică şi delectându-se cu spionaj industrial. Poteră era din tată şi mamă-n fiu, dar după câţiva ani petrecuţi printre/cu francezi ceva se petrece eu el, căci refuză ordinele conducătorului preaiubit de a-i asasina pe cei doi. Mai mult, face nefăcutul şi dezvăluie planul conducătorului, serviciului francez de contrainformaţii, respectiv Direcţiei de Supraveghere a Teritoriului (DST). Aceştia îl ascund pe Tănase ca să pară că potera şi-a îndeplinit operaţiunea, iar otrăvirea lui Paul Goma merge prost în ultimul moment când cineva varsă paharul cu licoarea adresată disidentului. Cineva-ul lucra pentru serviciul francez de contrainformaţii şi tocmai îşi făcuse meseria. Jurnaliştii francezi prind de veste de planul bine ticluit al celor de la DST şi Tănase, iese la lumină după câteva luni în care făcuse pe mortul, suficient cât să-i permită fratelui lui Matei Haiducu să iasă din ţară, iar tovarăşului Haiducu să capete o medalie de la soţii Ceauşescu, care-l declară „erou”. M-am bucurat la finalul filmului să-l văd pe disidentul, Virgil Tănase, în care şi oase, dar m-am întristat când am aflat că nu toate prieteniile (Tănase-Goma) rezistă în timp, deşi au traversat iadul la un moment dat împreună.
După o pauză în care am luat binemeritatul prânz-cină, căci de la ora 7 dimineaţa stomacul meu nu văzuse mâncare, am cerut să văd pe calculator filmul „Drill, baby, drill”– Blestemul gazelor de şist (Lech  Kowalski/Franţa). Citisem articole mici, mărunte în presa online de la noi, despre potenţialul gazelor de şist şi eram convinsă că-i de bine, că dacă ne dau ceva independenţă de ruşi, numai de bine poate fi. Filmul arată schimbările din pânza freatică a fermelor unde s-au instalat puţuri pentru scoaterea gazelor de şist Shell în Pennsylvania (USA)  şi iniţiativa Chevron de a exploata gazul de şist în Polonia, într-o regiune agricolă, numită şi „plămânii Poloniei”. Apa celor din Pennsylvania unde sunt câteva mii de puţuri instalate şi-a schimbat nu doar culoarea, ci şi proprietăţile şi cantitatea de substanţe toxice ce o conţine, nemaiputând fi folosită în treburi casnice, la udatul platelor sau adăpatul animalelor. Când au început a li se îmbolnăvi animalele, ei înşişi sau membri ai familiei, fermierii s-au mutat din zona afectată sau unii, încep încet-încet să vorbească despre efectele gazelor de şist şi să caute dovezi, în timp ce compania Shell tace şi interzice fotografiera şi filmarea puţurilor şi a tot ce ţine de producerea gazului de şist. Chiar schimbă legea, introducând legea 13 interzicând medicilor din zonă să dezvăluie pacientului cauza bolii sale, în cazul în care medicul bănuieşte că ar fi vorba de efectele procesului de producţie a gazului de şist. În estul Poloniei, Chevron intenţionează să exploateze gazele de şist. Iniţial fermierii din satele de acolo sunt de acord. Unii îşi închiriază terenul companiei pentru exploatare, fericiţi că nu-l mai lucrează. Primarul unui sat, împreună cu câţiva localnici încep să citească pe internet tot mai multe despre efectele exploatării cu gaze de şist. Împreună demarează o campanie de informare, merg prin sate, fac adunări, se votează, scriu scrisori consiliului de judeţ, de regiune. Reprezentantul Chevron Polonia face o conferinţă de presă  în care declară că toate-s bune şi frumoase între ei şi comunităţile răzmerite. Apoi doreşte o convorbire particulară, tete a tete cu una dintre reprezentantele satelor răsculate. Aceasta acceptă cu condiţia ca presa să fie prezentă la tete a tete. Reprezentanta Chevron spune pas. Sătenii descoperă într-o zi buldozerele Chevron în câmpul muncii, tasând terenul pentru baza de exploatare. Îşi aduc maşinile, utilajele, blochează drumul, cheamă presa (presa Chevron era deja prezentă), cheamă autorităţile. Se dau interviuri. Se pun întrebări. Se descoperă fapul că Chevron nu a respectat o lege ce interzice munca în zona respectivă, lege ce apără şase specii de păsări protejate de lege, ce-şi fac cuiburile şi-şi depun ouăle în zonă, de primăvara până toamna. Deocamdată, Chevron lasă armele şi pleacă. Sătenii au câştigat o bătălie, dar războiul de abia a început. La finalul filmului, m-am rugat să semănăm cu polonezii.
Era seară, după 10 şi „Internetul se închide” (Alex Lungu/România) mi s-a părut bun pentru a pune punct rendez-vous–ului. Se discuta subiectul drepturilor de autor şi pirateria în lumea virtuală, loc unde creativitatea, inovaţia şi libertatea de expresie mai zburdă încă libere pe câmpiile verzi www. A fost însă prea scurt scurtmetrajul pentru a-mi lămuri vreuna din întrebările lui.
Obosită, încărcată şi mulţumită de dragul meu AFF 2013, dar mai ales fericită că am şofer, am ajuns la palatul-apartament de 37 mp după miezul nopţii. E bine că nu trebuie să fac pe Cenusăreasa în fiecare seară, dar e şi mai bine că AFF există şi persistă an de an.