Înghesuială. Ar fi loc în faţă, dar în faţă ne se bagă nimeni. Probabil fiindcă acolo trebuie să cânţi sau să îngâni nişte cuvinte pe care nu eşti sigur că le ştii şi al căror înţeles nu-l pătrunzi întotdeauna. Te scuzi zicând că trebuie să ai o stare, un feeling, o linişte sau, în cazul meu, aer.
Lumea adunată stă în picioare cu capul plecat, uitându-se îndelung la vârful pantofilor. Fiecare pare dus în gândurile lui, dar fizic atât de prezent în spaţiul intim al vecinului din stânga şi din dreapta. Resimt năvălirea în intimitatea spaţiului meu, când vecinul din stânga dă să-şi facă cruce, cotul lui involuntar trezindu-mă la realitate.
Realitatea din faţa mea are coc. E negru, tapat, proaspăt vopsit, îmi obturează orizontul şi e înconjurat de o aură. Privirea-mi înceţoşată, cu greu revenită din reveria punctului fix de marmură al podelei, îmi joacă feste. Chiar i-am distins aura sau era doar norul de fixativ de la cele două tuburi necesare creării minunii numită coc.
Minunea se continuă cu o haină de blană. Nu ştiu ce animal e şi gândul la pielea lui îmi face pielea de găină. „Săracu’… Aamiin.” M-am sincronizat! După câteva tentative nereuşite, când am început prea repede, auzindu-mi vocea pronunţând „a”-ul hotărât, terminând apoi prea devreme, intonând „n”-ul când ceilalţi din jur erau numai pe la lălăirea „i”-ului, am reuşit să intru în rând cu lumea.
Noua stare căpătată de euforie îmi inundă simţurile: ochii-mi disting iconostasul, prind chiar şi chipul părintelui când realitatea din faţa mea se mută de pe un picior pe altul, stânga-dreapta, urechile-mi decodează cuvintele îngânate ale cantorului, nările-mi inhalează mirosul lumânărilor arse pentru vii şi pentru morţi, iar o adiere de tămâie mi le amestecă pe toate, mă-nvăluie şi mă încălzeşte.
Mi-e cald, iar odată cu căldura ce m-a cuprins, simt tot mai aproape aceea stare, acel feeling, aceea linişte. Las cuvintele propovăduite prin nişte boxe mici, postate în pervazul ferestrelor, unele clar rostite, altele îngânate, multe lălăite, cântate în cor sau răsunător pronunţate de vocea părintelui, să mă înconjoare, să-mi ghideze reveria. Mă scufund în aceea stare, acel feeling, aceea linişte.
Un miros puternic îmi violează simţurile, disipându-mi căldura din corp şi fugărindu-mi din timpan cuvintele ieşite din boxe. Ochii-mi lăcrimează, gura mi-e uscată, nările obturate, plămânii imploră aer. Adio stare, feeling, linişte!
Tocăniţă pusă la fiert, foc mic, din pulpe de pui bine piperate şi papricate în prealabil, supa de găină clocotind lângă, garnisită cu un strat de permanent făcut la coafor de maxim două zile, condimentate cu un deodorant dulce, floral şi o sticlă de parfum de seară, mosc şi aromă de vanilie. Atât am apucat să descriu din infractorul-violator ce mi-a întrerupt slujba de duminică, celor două braţe îmblănite cu blana unui animal încă neidentificat, aparţinând realităţii cu coc negru, tapat, proaspăt vopsit, ce m-a scos afară pe trepţi să iau aer după ce am leşinat.