În zilele când lumea mi se pare prea mare, prea fără sens, prea deloc ca la țară, în momentele când simt zgârietura sforii pe gâtlej și mirosul nimicului cu gust de săpun, când privirea din capul plecat pe spate zărește doar nori albicioși, denși, fără un strop de albastru, iar limba mi-e grea și răspunde unui bine intenționat ”Ce mai faci?” cu un ”Bine.” sec, dur și gol ce nu permite alte propoziții după, plec.
Le spun evadări.
Nu știu dacă am evadat din uter, dacă am fost născută la termen sau l-am depăsit, dacă am fost un copil dorit sau o nimereală plăcută. Azi nu ar mai conta răspunsul la vreuna din aceste chestiuni, decât eventual pentru Freud. Contează și știu că am început să evadez când am început să umblu. Peregrinărilor mele de copil care ieșea pe poartă cu o bâtă și un câine dezlegat după el, fără o destinație mai precis delimitată decât ”lumea toată” și având ceas sau ora întoarcerii ”când mi-o fi foame sau se înserează”, li s-a spus lela. Umblam lela toată ziua. Nu povesteam unde am fost, ce am făcut, ce am văzut, de ce m-am dus, de ce am stat atâta, ce-am mâncat, dacă am mâncat. Nu simțeam nevoia de împărtășire. E drept că nici nu mă întreba lumea, căci odată diagnosticată cu boala gravă a umblatului lela, nu mai era nevoie de alte revizii ale diagnosticului. Iar neîntrebată, nu vorbeam.
Nu simțeam nevoia de companie, câinele era perfect: îmi dădea suficient spațiu lăsându-mă singură în timp ce el explora vreun cucuruz, mirosea ceva într-un șanț sau se pierdea printre ierburi înalte, își manifesta afecțiunea des, mai ales când dădea să îmi pupe, lingă mai precis, rănile pe care mi le făceau ciulinii, spinii, o buruiană mai aspră pe care călcam împrăștiată și mă calma într-o secundă când alarmată de vreun zgomot, de un lătrat necunoscut, îndepărtat, paranoică și disperată îl strigam, făcându-și apariția cu urechile ciulite, evaluând situația și dând verdictul. Dacă pericolul era real, rapid venea lângă mine, se proptea cu labele în pământ și sta nemișcat privind în direcția zgomotului. Timpul se oprea, deveneam stană de piatră și dacă nu ieșea dinspre ierburi, de după dâmb, de pe deal un iepure de câmp, un fazan, un câine bleg și rătăcit să dezarmeze situația, aș fi fost curioasă să descopăr cât timp am fi putut sta așa nemișcați amândoi. Pericolele au fost mai întotdeauna imaginare. Câinele le dezamorsa cu un lătrat vesel, urmat de o săritură pe mine, un mușcat în joacă de espadrile, învârtiri printre picioare și ture date în jurul meu. Îi mulțumeam cum știam: chicote de râs, de frică și de ușurare, admonestări: ”Ce prost ești că m-ai speriat!”, rugăminți: ”Să nu mai pleci de lângă mine!”, amenințări: ”Gata, mă, nu mai sări că ți-o iei!”, jigniri: ”Turbatule!”. Râsul bate frica.
Încercări rimează cu evadări. De aceea s-au intercalat. Anul trecut a fost un an bun de evadare. Am evadat la munte și la mare, în gaură de șarpe și-n oază de lumină, în păduri de conifere și-n desișul gândurilor mele. N-am mai avut câinele cu mine. I-am dus dorul. Am avut doi, trei oameni. Erau acolo la marginea pădurii, pe malul apei, la poalele dealului. Nu făceau galerie, nici măcar nu făceau gălăgie. Dar știam că sunt acolo, benevol, pentru mine. Nu mai era umblatul lela, boala se agravase, era umblatul la întrebări. Evadarea se transformase în timp, devenise ceva de sine stătător, cu puteri, drepturi și responsabilități. Și acum își urla drepturile.
Din mijlocul patului din camera mică, cu picioarele sub mine ca un turc, evadez constant și continuu. Nu închid ochii, nu e nevoie. Sunt larg deschiși, să nu pierd nimic. Rar apelez la porți, porți de evadare deschise de o linie melodică, de cuvinte citite la ceasul potrivit care îmi oferă cheia spre o fereastră de unde îmi iau gura de aer proaspăt sau pe care ies și purced mai departe. Pe peretele alb, din fața canapelei trece și se petrece marea evadare. Evadez spre țări calde, tărâmuri verzi, idealuri roz, cărări ușoare, vise accesibile… spre altă viață.

*Caricatura aparține lui Ion Barbu, revista Dilema veche