Unchiul Traian a făcut 25 de ani de „căsnicie fericită”. Ghilimele îi aparţin. El aşa spune că suntem toţi fericiţi cu ghilimelele de rigoare. A plănuit împreună cu mătuşa o petrecere la care a invitat tot neamul. Celălalt unchi al meu, unchiul Gheorghe, primul născut, a vrut să îşi sărbătorească şi el cei 25 de ani de căsnicie, împreună cu cei 25 ai unchiului Traian. „Gheorghe, tu te-ai însurat înaintea mea cu vreo 7 ani. Ai, deci, 32 de ani de căsnicie.” „Aşa o fi, dar vreo 5 ani Marea a fost fujită.”
Fujită este termenul folosit la ţară, pe Târnavele, când după o ceartă şi-o bătaie, sau după o bătaie fără ceartă, soaţa sare gardul în toiul nopţii şi se adăposteşte la părinţi, dacă ei mai trăiesc sau la fratele care stă acum în casa părintească. Nimeni nu o dă afară din casa părintească, nimeni nu întreabă ce s-a întâmplat, nu se cer detalii. Toţi ştiu ce înseamnă fujită. Pe parcursul vieţii lor casnice, toate au fost fujite la un moment dat şi toţi taţii şi-au primit fujitele în casă. Fujita stă câteva zile la părinţi sau la frate. Lucră şi tace. Din când în când o mai auzi blestemând că s-a născut femeie sau şi mai rar, ocărindu-l pe bărbat. Imediat îşi face însă o cruce şi zice un „Doamne, iartă-mă!”, împăcându-se cu gândul că „el o fost să fie al meu, cu el mi-o dat Dumnezeu copii şi mi-am făcut un rost.”
După ce o zi de dumincă trece, soţul fujitei îşi face aparţia la poarta socrilor, la cerute. De data asta nu o mai cere de nevastă, ci îi cere să se întoarcă înapoi acasă. Fujita nu se întoarce însă cu una cu două. Fiind în casa părintească, prinde curaj şi cu ce are la îndemână crastaveţi, tulei de cucuruz, dovlecei, îşi va lovi soţul, împroşcându-l cu toate cuvintele pe care nu a apucat să i le spună atunci în toiul nopţii când sărea gardul spre casa părinţilor, cuvinte pe care le-a clocit în cele câteva zile de pauză şi hodină departe de el. Nimeni nu intervine în măcelul vegetal şi verbal, nici un frate, o mamă sau vreun tată. Soţul nu crâcneşte. Nu se fereşte de loviturile legumicole. Trebuie să le îndure. Bătut de vegetale, cu sâmburi, coji sau bucăţi rămase agăţate de haine, el se întoarce acasă singur, traversând uliţele până la casa lor, tăcut şi cu capul plecat. Dacă-or fi oameni pe la poartă, nimeni nu-l va opri să-l întrebe ce-a păţit sau unde-a fost. Ştiu şi ei.
Va lăsa să treacă câteva zile, şi-apoi într-una oarecare îi va ţine calea fujitei în drumul ei spre casă de la serviciu sau de pe hotar. Nu se teme de obiectele contondente cu care e înarmată, geantă sau sapă, ştie că şi-a consumat năduful prin legume acum câteva zile. Se ia după ea, păstrând o distanţă de câţiva metri între ei. O bucată de drum nici unul nu va rosti un cuvânt. El va rupe tăcerea: „Mărie, hai acasă.” Nu-i răspunde nici ecoul. Dar pe măsură ce mergând pe drum, unul în spatele celuilalt, apropiindu-se de uliţa la dreapta ce duce înspre casa lor, ea va încetini pasul. „Mărie, hai…” va mai îndrăzni el odată. Ştie că mai sunt numai câţiva metri până îşi va recăpăta nevasta sau… ea va continua să mergă pe uliţă în sus, lăsându-l în praf cu ochii-n soare, în dreapta lui. Inima lui stă în loc deodată cu picioarele ce i se opresc la câţiva metri înaintea uliţei din drum ce dă în dreapta. Fujita a încetinit de tot pasul. Un pas la dreapta o face iar nevastă, unul în faţă şi e iar fată la tata acasă, fără bărbat, fără tată la copii, fără-un rost, etern fujită.
El e atât de fericit c-ar bea şi spirt. Fuge să o ajungă din urmă de unde a rămas ţintuit. Merg pe trotuar înspre casă, unul lângă altul. Lui, după ce i-a venit la loc, inima i-a pus sângele în mişcare: capu-i sus, privirea-i semeaţă, pasu-i sprinten. Ajunge primul în faţa porţii şi descuie fluierând. Câinele latră de fericire când o vede, sare pe ea, i se învârte printre picioare, lovind-o cu coada. „Şi câinele ţi-o dus dorul.” O prinde-n braţe, o strânge de-i simte coastele şi-o pupă apăsat pe gură. Ea blastămă-n gând că s-a născut femeie.