Aseară am primit cireșe. O pungă de-un leu. Gratis. Nu chiar. Pe ochi frumoși. Direct din pom nestropit. Atinse doar de el, câteva ciori și niște grauri.
Arătau frumos în pungă: roșii, nici prea mari, nici prea mici, toate cu codiță, unele single, unele în cuplu, altele în menage a trois, am surprins chiar cvadruplu, dar am închis ochii discret, unele cu frunza verde încă lângă. Îmi făceau cu ochiul la 11 noaptea.
Miraj pervers.
Punga s-a răsturnat când am pus-o pe masă. S-au rostogolit pe mușamaua albă. Contrastul mă îmbia la orgie culinară nocturnă. Mă pricep la tortură, așa că mi-am interzis să mă-nfrupt. Până nu le spăl măcar. Dacă mă enervez, până mâine dimineață.
Ce-și face omul cu mintea lui…
Am început să le aleg. Am scos un vailing roșu, să se asorteze, pentru cele frumoase, roșu închis. Găleata mare albastră, cu pungă verde în ea pentru cele pătate cu maro, moi, stropșite. Gunoi.
We’re having a moment! Până când am realizat că nu sunt singură. Intruși. În procesul alegerii grâului de neghină, cineva îmi tulbura fantezia cireșico-culinară prin sunete crocante. ”Cineva” erau mulți, de-un alb imaculat, Rubens-ieni, de 3-4 mm. ”Cranț!” Ieșeau la înaintare, anunțându-și și vecinii. Îi deranjam la ora târzie din noapte. Nu că le-aș fi spart ușa sau crăpat măcar. Nu, eu doar scoteam zăvorul și când îi atingeam din greșeală strângându-i printre degete: ”cranț!”, ieșeau cu duiumul pe codița ruptă să mă întrebe de sănătate. Nu răspund la provocări, în mod normal, dar ora târzie probabil mi-a înmuiat rațiunea și stomacul meu a ieșit la contraofensivă, zvârlind un răspuns acid. Înainte ca lucrurile să denatureze, am pus de-un armistițiu: liniștit trupele albe prin oferirea unui refugiu temporar, un loc rece în frigider și calmat stomacul cu niște lămâie. Pus poftele orgiasto-culinaro-cireșetice în cui și mers la culcare.
I had a dream.
Nu știu ce am visat. Știu că m-am trezit să beau apă, să deschid geamul, să beau apă, să închid geamul, să trag draperia verde, să întredeschid geamul, să așez perna numărul doi mai jos, să aranjez draperia verde că luna se mutase mai sus, să beau apă, să trag perna numărul unu mai sus, să văd cât e ceasul pe telefon, să iau perna numărul doi în brațe, să îmi închid telefonul că mă enerva, să beau apă. Când a sunat alarma, mi se fâlfâia de draperie, luna dispăruse, soarele mă-njura de vreo două ceasuri și mi-era sete.
It’s a new day, it’s a new dawn and I don’t give a f* about your cherries.
Urât. Când am aruncat pijamaua de pe mine, pe piele, în zona stomac și fiere, pete mici, roșii. Peste noapte, fără să mă ating de vreuna, devenisem o cireașă mare, looser-ul, fraierul de serviciu, victima colaterală.
Am scos intrușii de la rece, i-am corlit și lăsat să se înece, să se chinuie să se salveze părăsindu-și reședințele și migrând spre marginile vailingului. O jumătate de oră mai târziu, rânjeam de fericire văzându-i cum plutesc albi, cu burțile la soare.
Am înfrânt.
Am pete.
Am cireșe. Le dau gratis, pe-nserat, într-o pungă de-un leu. Numa’ să ai ochi frumoși.