Frunzele de dafin

Nu cu mult înaintea nunţii, ea a plecat de acasă din cauza unor frunze de dafin. Părinţii lui erau la ei în vizită. Mama viitorului ei soţ a vrut să îi dea o mână de ajutor în bucătărie şi pe când ciorba era aproape gata a adăugat nişte frunze de dafin în fiertura din oală. Viitoarea doamnă X a luat foc. Paharul ei a dat pe dinafară cu 2-3 frunze de dafin aruncate cu scopul de a da gust mâncării. Jignită în gospodărăşenia ei, viitoarea (pe atunci, astăzi actuala) doamna X şi-a spus răspicat năduful: în casa ei şi pentru viitorul (pe atunci, astăzi actualul) ei soţ, nu îi spune nimeni ce şi cum să gătească, nu se interpune nimeni între ea, aragaz şi oalele de pe el şi nimeni nu îi aruncă în nici o fiertură foi de dafin. Ieşi trăgând uşa după ea. Părinţii şi viitorul (pe atunci, astăzi actualul) ei soţ îşi reveniră din muţenie, când tatăl îi rosti fiului îndemnul: „Du-te după ea!” A mers. A adus-o. Doamna X e artistă, domnul X e inginer.

„A fost bun, dar să nu mai faci!”

Când s-a măritat la 24 de ani era deja considerată că fiind bătrână. Celelalte tinere femei de vârsta ei erau deja la al doilea copil. Doamna D. nu ştia să facă mare lucru prin bucătărie sau prin casă. I-a mărturisit soţului ei acest fapt de când a cerut-o. „Nu-i nimic, te înveţi!” fu răspunsul lui. Doamna D. şi-a cumpărat o carte de bucate şi în fiecare zi, după ce venea de la serviciu, îi pregătea domnului D. o încercare culinară. Domnul D. era al patrulea din nouă fraţi. Mânca orice îi era gătit şi pus în faţă, atâta timp cât era cald. Verdictul venea de îndată ce farfuria se golea. „A fost bun!” sau „A fost bun, dar să nu mai faci!” Slăbiciunea lui erau prăjiturile. Nici nu apucau să fie scoase din cuptor şi să se ducă la Domnul, că devora tava. Dacă mai dorea şi altcineva prăjitură, copii de exemplu, doamna D. n-avea decât să încropească alta. Nu ştiu dacă au avut o înţelegere tacită sau în scris, dar copii lor au apărut după doi ani de căsnicie, timp destul ca doamna D. să pătrundă şi să stăpânească tainele menajului şi ale bucătăriei. Doamna D. a fost contabilă, domnul D. subinginer.

Tocana

S-a măritat fiindcă „mi-a venit rândul”. Părinţii nu i-au mai dat voie să meargă la şcoală mai departe de clasa a V-a „că doar nu te-ai face doctoriţă”. A plâns ea cât a plans, dar nu a avut încotro. Cât timp ei erau pe câmp cu muncile agricole, ea stătea acasă să facă de mâncare şi să îi aştepte seara cu mămăliga caldă. Pe când a ajuns-o rândul la măritat avea destulă experienţă într-ale menajului şi bucătăriei. Destulă experienţă cât să-şi mulţumească soţul şi pe cei cinci copii care au apărut „fiecare când i-o venit rândul”. Însă nu destulă exprienţă pentru mama soacră, care atunci când nora tăia o găină să facă o tocană şi mâncarea era aproape gata, venea şi gusta. Striga apoi tare ca să o audă şi vecinii de la trei case distanţă: „Cine mi-o stricat tocana?” Nora, ţărancă din naştere şi câte zile i-ar mai hărăzi Domnul, are astăzi aproape 90 de ani şi până nu demult făcea cei mai subţiri tăieţei pe care i-am văzut şi frământa cele mai bune şi mari plăcinte, aşa cam cât o farfurie.

„Din principiu!”

Joia trecută primesc un telefon de la doamna R. care de 4 ani s-a mutat în Elveţia. Se certase cu domnul R. pe motive ce ţin de menaj. De ceva timp, doamna R. şi-a schimbat locul de muncă fiind nevoită să facă două ore naveta cu trenul. Pleacă la 6 dimineaţa şi ajunge seara la 10 sau la 8, când nu are o zi agitată. În cele două ore de navetă, lucrează în continuare cu laptop-ul în braţe. De multe ori acasă îşi continuă lucrul. Domnul R. lucrează în acelaşi domeniu ca doamna R., contabil. Dânsul nu face naveta, iar programul său de lucru se încheie la ora 16. Anul trecut la insistenţele doamnei R. am fost de acord să îi fac în astă primăvară o vizită prin luna lui mai. Doamna R. m-a rugat să îi spun perioada exactă în care doresc să vin, ca să îşi ia o săptămână liber să deretice prin casă. Atunci am râs. Telefonul primit joia trecută mi-a aminit acest fapt considerat de mine la vremea lui drept hazliu. Disputa recentă din familia R. a avut mai multe runde. Motivul era dorinţa doamnei R. de a angaja o menajeră care să vină o dată pe săptămână să o ajute cu treburile casnice, ea nemaiputând face faţă muntelui de vase din chiuvetă, coşurilor de haine ce trebuie spălate sau călcate sau aranjate în dulap, ca să nu mai vorbim de praf, spălat pe jos şi făcut de mâncare înainte să te prindă ora 2 noaptea. Domnul R. nu s-a arătat niciodată deranjat de muntele de vase sau de coşurile pline de haine ce-şi aşteaptă cuminţi stăpâna, nu a scos o vorbă, nu i-a adresat vreun reproş vreodată soţiei în privinţa haosului ce le-a cuprins casa. Dar dacă cumva domnul R. spală vasele în seara asta, mâine seară drăgălaş îi va reaminti soţiei că e rândul ei să le spele. Iar în legătură cu nevoia şi dorinţa soţiei de a angaja o menajeră, la auzul tuturor argumentelor invocate de aceasta, domnul R. a rămas pe poziţii, decretând că el nu este de acord cu aşa ceva: „Din principiu!”