Văd ochii machiați cu dunga ezitantă de negru deasupra, urmare a primului rendez-vous cu un tuș sau nuanța mai închisă pe care ai pus-o pe pleoapa superioară pentru a estompa culoarea violet hemoragică apărută când ai căzut de pe scară în timp ce spălai geamurile a treia oară săptămâna asta sau alibiul fondului corector de sub ochi pentru nopțile când ai fost de strajă la somnul altora și ți-ai făcut din noapte zi cu un singur gând și la o singură frică.

Miros adierea de lămâie ce persistă pe mărul lui Adam în ciuda dușului rapid și a celor trei ore trecute, în același timp în care pe o nară inhalează din trecutul unei ființe cu părul lung, desfăcut pe spate, de-o culoare naturală, ce fuge și zburdă pe câmpie, urlându-și fericirea, certitudinile și planurile mărețe, iar pe cealaltă, obturată, strâmbă, îngustă fac loc prezentului, permițând unui curent de aer să intre în sistem, nu să răcorească, ci să țină aparatele în viață.

Aud bolovanii de cuvinte aruncați în spate și sâsâitul săbiilor cu tăiș dublu ce hașurează carnea vie, proaspătă, tumefiată ori de-abia vindecată, aud gândurile pline de dispreț și falsă compătimire completate de bucuria sadică de-a nu fi în papucii lor nici măcar o secundă, aud întrebarea fără răspuns venită din gura unui pui de om pentru care s-ar ridica și din mormânt, ițit de după ușă: ”Mamă, de ce ești tristă?”

Gustă din aluaturile întinse în față, unele fragede, unele nesărate, unele de umplutură, unele pentru gogoși, unele de tapetat coșul de gunoi, ling blidele celor care nu-și mai vor porția, celor care strâmbă din nas, care uită să mulțumească pentru bucate, îmbucă din resturi, mușcă din aer, atenție la limbă!, degustă din otrăvuri mulțumind pentru dulcețuri, iau o gură de apă de Sebeș și se transformă în personaje de poveste, mestecând încet digeră viitorul.

Ating cerul cu un zâmbet și pe Dumnezeu cu o mână, țin sufletul în palmă și universul între două, într-un pumn mic și fin își inhibă disperarea, între brațelor lor stă alinarea, iau durerea cu mâna și palpează inima cu buricul unui deget, arată calea cu arătătorul, ridică fruntea cu o falangă sub maxilar, inelarul -priponit de un metal cândva rar, scump, valorizat, de fapt vandalizat, coclit, cu aur scuipat-, vestigiu, simbol al vremurilor apuse, blazonul de pe ce-a fost odată caleașcă, azi dovleac.

Ele, doar ele. Femeile.