M-am apucat de lansat invitaţii, cooptat şi recrutat oameni, ademenit cu filme, concerte, poezii, dezbateri, încă de prin iunie de când am aflat că se va face anul acesta a doua ediţie a festivalului. Am trâmbiţat evenimentul colegilor de la serviciu, unul chiar alba-iulian: „hai, că merită să ieşi din casă… au concerte faine”, partenerelor de zumba din parc: „fetelor, haideţi la nişte filme”, membrilor familiei: „hai, că-i cu şi despre voi, bătrânilor” şi celor câţiva prieteni pe care-i am acasă: bibliotecarei, „hai, că-i despre tine şi Biblionet”, vânzătorului de la Domo aka poet în studenţie şi inginerului de la Bosch, visător din faşă, „haideţi să-l cunoaştem pe Sugarman”.
Drept urmare activităţii asidue de persuadare depuse, vineri – prima zi de festival, m-am dus singură la Despre bătrâneţe. Am ajuns la timp într-o sală lungă şi îngustă, cu geamuri pe-o parte. Am profitat de mocheta moale în care mi-am afundat picioarele scoase din sandale şi mi-am imaginat urmărind filmul vorbelor domnului Andrei Pleşu, cum aş fi la bătrâneţe. O să mă bucur că prind centenarul –am şanse reale fiind femeie, că scap de duşmanii ce iau forma unor dinţi – deja am birut şi alungat vreo trei, că nu mă va lăsa ce cred eu, ci genunchii, că voi fi la fel de enervantă şi sucită, că voi da în continuare sfaturi oricui îşi pleacă urechea, că voi minţi nonşalant prezentând lucrurile aşa cum se văd în oglinda personală, oglinzile celorlalţi fiind murdare şi/sau sparte. Iar dacă mă părăsesc toţi, să mă rog la Dumnezeu să nu mă părăsească curiozitatea.
Sâmbătă, dezbaterea Identităţi locale, identitate europeană, am primit un dos de palmă părintească peste obraz. Într-o sală a Universităţii 1 Decembrie 1918 am aflat că trebuie să îmi asum. Ce? Tot. Să îmi asum trecutul, istoria cu nebuloasele ei, să îmi asum prezentul cu stigmatul autoindus de cetăţean UE second-hand, să îmi asum că mă dau româncă numai când îmi convine, în rest zic că sunt din Transilvania, să îmi asum că nu ştiu ce vreau, că dau vina pe alţii, pe corporaţii, pe frustări ce aştept să fie clarificate tot de alţii, preferabil invitaţii la dezbatere, să îmi asum că în tulburarea mea angoasantă sunt şi par chiar proastă. Din ultima bancă din aulă mi-am asumat să scriu ce sfaturi aud. Iar promisiunea asumării sună bine: odată asumate toate aceste complexe, frustări istorice, identităţi fracturate, prin asumare fiind depăşite, ele vor dispărea din imaginarul colectiv. Premiul cel mare nu va fi titulatura de European, ci panglica de Cetăţean al lumii. Cu temele pentru acasă notate, am păşit încet pe drumul asumării. Începutul meu sună aşa: sunt fata lui Gheorghe a lu’ Ană lu’ Sonica şi fata lu’ Mărie a lu’ Gheorghe lu’ Eugenu’ turcului, ambii din Pănade.
Ascultându-i pe Căutătorii de poveşti descoperite cu/prin Biblionet, înghesuită într-o sală-hol din biblioteca Batthyaneum fără aer, fără apă şi fără evantai, cu gândul încă la asumare, am aflat de-un nea Marin din Vadul Moţilor care pare că este cu mult înaintea mea pe drumul asumării. El prin cărţi de filozofie a ajuns pe drum. M-aş duce să-l caut să-l întreb de vreo scurtătură. Oricum până îndrăznesc să pornesc la drum, l-am căutat pe google.
Duminica, în aer liber, în faţa bibiotecii Batthyaneum, Despre neajunsurile de a fi ”nou”. Am aflat că fiecare vechi a fost nou la timpul lui şi că fiecare nou va fi vechi după un timp -legea firii, că nu trebuie să mă tem de rapiditatea cu care îmbrăţişez, fără judecată, tot ce-i nou, dar să mă tem de modul în care mă raportez la trecut, idolatrizându-l sau demonizându-l. Tehnologia face bine, face minuni şi atâta timp cât voi sta sub oblăduirea (a)vântului dat de raţiune, voi şti să mă ancorez la trecut, iar barca-mi va pluti pe ape line şi limpezi spre viitor.
Acestea fiind spuse, ascultate şi notate în cele trei zile de festival Dilema veche, vreau să denunţ următoarele: sunt încă prea tânără, dar dacă bătrâneţea arată, se simte şi se trăieşte ca cea a domnului Pleşu, mă-nscriu şi eu; mă bucur că am aflat povestea de viaţă a lu’ moşu, poveste ce continuă la 85 de ani (în 10 septembrie i-a sărbătorit), că am aflat de-a cui sunt cunoscându-mi bunicii şi străbunicii; dacă tehnologia îşi asumă o parte din vină pentru ceea ce sunt astăzi şi acum, atunci eu îmi asum să plasez vina pe celălalt inculpat, vârsta.