A trebuit să caut frezii pe internet ca să văd cum arată.
Margaretele le știu. Sunt alb cu galben ca mușețelul.
Laleaua o cunosc din a VII-a. Era desenată pe coperta lui Alexandre Dumas, ”Laleaua neagră”.
Trandafiri am văzut de mică. Am avut o tufă de culoarea roz în fața casei. Am aflat un pic cam târziu, după ce a dispărut casa cu tufă cu tot, că din soiul acela se făcea și dulceața de trandafiri. Pofta-n cui!
Orhideele erau la modă când eram studentă. Împânzeau vitrinele unor magazine cool și le-am văzut stând pe biroul doamnei administrator al căminului meu. Atunci am aflat că sunt orhidee în zodiacul floricol. Ioi!
Gherberele le-am descoperit când, trebuind să duc un buchet cuiva, am ales ce flori mi-au plăcut mie. Doamna de la florărie mi-a spus că sunt ”flori de umplutură fiindcă sunt mari și voluminoase, nu ele fac buchetul, ele îl umplu”. Păcat! Și că se folosesc des la coroane. Mi-am prins una roșie în păr la un chef.
Garoafele aduc moartea. Nu contează dacă le-am văzut printre coroane pe mormântul lu’ tata, dar când le zăresc, vreau să le toc, să le dau la furnici. Trec pe lângă florărie și le văd în vaza cu apă, înalte, subțiri, încrețite și ondulate, multicolore. Le număr. Număr par. Să mor io!
La florile galbene, orice gen ar fi ele, am alergie. Nu înțeleg galben. Am văzut lan de grâu în toiul verii în razele soarelui atotputernic, nisip curat, lumina lumânării, părul unui copil bălai. Incomparabil. Prefer diaree.
Jelesc bujorii. Sunt cât capul meu. Unchiu’ Gheorghe avea prin curte tufe de bujori mari, roșii, imenși și grei. Nu le place să-i iei din tufă, se scutură. Culeg petalele lor de pe masă tot la două ore. Îi cuprind cu palmele și îi pup. Cad și restul de petale.
O tufă de liliac mov, ce ținea și de gard lângă poartă avea nenea Șobu. Seara când veneam cu pleu cu lapte ne dădeam întâlnire: pleu jos în iarbă, un crac pe gard, două mâni căutând cu fervoare ibovnicul mov, să-l cuprindă și să-l tragă. Rupe-i fâșul! Fără grabă, câinele sta în spatele șurii, în grădină, la apărat perele cu miez roz de infractori, nu puritatea și integritatea unei tufe. Fața-n față, îmi îngropam nasul în mov spre o intoxicare eternă.
Cunosc mușcatele. Nu le-am recunoscut în poza veche, alb-negru în care unchiu poartă la pălărie o floare, identificată ulterior, mușcată roșie. Dar le știu din stânga pivniței de sub casă, din șirul de ghivece oale sparte, cu smalțul sărit, cu toartă, fără toartă. Toate roșii. Toate a lu’ moșu’. Azi uscate. Și ele și el. Adu-mi-i înapoi!
Păcatele miros a busuioc. Știu fiindcă mam’-mare a lu’ Chiorean rupea o floare de busuioc când ieșea pe poartă duminica înspre biserică și freca mâinile cu el la toate cele cinci nepoate ale ei, plus copila din vecini, eu, în timp ce șoptea o rugăciune cerând iertare în numele nostru cuiva. Ce-i rămânea, băga în buzunarele de la cheptar, lăsa pe scaunul din biserică sau la icoane. Mă simt păcătoasă când mănânc paste cu pesto, două porții. Mașina n-am lăsat-o popii la blagoslovit, dar mi-am pus busuioc în bord, preventiv. Do’mne ajută!
M-am îndrăgostit nu de unul, nu de doi. De toți macii. I-am văzut prima dată din tren, o inimă prin lanul de grâu. Atunci mi s-a interzis accesul la ei ca nu cumva să calc grâul. Ne-am întâlnit din nou, tot prin geamul de tren înfiripându-ne. Stăteau la pândă pe marginea căii ferate, să mă ademenească din loc în loc, printre buruieni și pietre, scoțându-și inimile la vedere. Ah, m-ați fermecat, stimabililor! Acces liber. I-am și devorat, imediat după ce am citit într-o carte despre efectul lor opioid. Ocazie cu care mi-am chestionat și sentimentele: chiar vă iubesc sau sunt doar aburi, dependența de voi și efectul vostru calmant, hipnotic, halucinogen și euforic? Fâl-fâl!
Dacă abur nu e, nimic nu e.