Nu mănânc peşte. De nici un fel. C-o fi cu oase sau fără, cu piele sau fără, c-o fi cu cap sau coadă, c-o fi prăjit, ars, crud, dat prin pesmet ori ou, terfelit prin fâină de grâu sau de mămăligă, c-o fi servit cu mujdei sau cu lămâie, c-o fi cumpărat din pescărie, ales din acvariu ori adunat ca un puzzle – una bucată peşte, trei bucăţi gheaţă- dintr-o pungă de un kg cumpărată din supermarket, c-o fi luat direct din vârful unui băţ transformat pentru două ore în undiţă şi atras cu o râmă din Târnava, nu mănânc peşte.
La fel simt, cred şi miros şi despre aşa zisele ”fructe” de mare.
Nu mănânc interne: pipote, ficaţi, inimi, fudulii, rinichi, plâmăni sau ce reiese din amestecul lor, cartaboş, pateu etc.
Dintre ierburile verzi m-am împrietenit recent cu spanacul, dar încă nu vorbesc cu verişoara lui, salata, iar cu mătuşa de la ţară, urzica, nici măcar nu mă salut. În schimb, cu verii de-al doilea de la oraş, ca varza şi conopida mai stăm de poveşti, cât despre vărul din străinătate, broccoli, nici să nu aud. De snoaba de rucola dau doar când citesc meniul unui restaurant, moment ce se lasă cu un nod în gât şi-o pagină dată repede ca să nu o mai văd în faţa ochilor.
Mănânc carne: pui, vită, porc. Nu mănânc carne de oaie.
Cum am ajuns aşa, încerc şi eu să mă dumiresc.
Cât timp am copilărit nu am avut niciodată frigiderul plin -deh, nu erau nici vremurile, dar nici nu ţin minte să fi fost lihnită de foame. O felie mare de pâine cu unsoare şi o roşie nespălată din grădină îmi erau de-ajuns până ajungea mama sau tata de la serviciu, pentru ca spre seară, să mă lăs rugată să iau şi eu măcar 2, 3 linguri din farfuria cu ciorbă caldă.
Tot din acele vremuri, micul dejun preferat era toamna, când cu un colţ de pâine în mână mergeam în grădină unde mâncam prunele căzute pe jos. Urmau câteva ore petrecute tot în grădină, dar în buda din scânduri de lemn din grădină, de unde o auzeam pe mama boscorodindu-mă că iar am mâncat prune pe stomacul gol. Petrecerea unui timp semnificativ acolo între cele câteva scânduri, a încetăţenit expresia „pe ouă” la noi în familie, sinonimă cu mersul la toaletă.
Zile de festin culinar erau cele când buni cu mama făceau pupuri cu varză în cuptor. Ele se trezeau cu noaptea-n cap să ardă cuptorul, să facă aluatul de pupuri, după ce cu o seară înainte au cernut făina şi au călit varza. Eu mă trezeam când mirosul de pupuri calde îmi tulbura visurile, trezindu-mi un instinct ancestral: foamea. Chiorăitul maţelor, saliva excesivă, pofta ce-mi ascuţea simţurile, exceptând cel al vorbirii care devenea mut, mă făceau să uit de cele cuviincioase, de bun simţ sau repercusiuni şi să mă îndrept direct spre locul unde se aflau pupurile proaspăt scoase din cuptor şi „lăsate să meargă la Dumnezeu” – ordin de la buni. Nespălată pe faţă sau pe mâini, încă în pijamale, şterpeleam un pup din care mă-nfruptam şezând pe un trepte în faţa casei. Iar după pup, potopul. Adică, muştruluiala dată de mama sau de buni: „nu-i frumos”… „în loc să vii să ne ajuţi că eşti fată, vii la gata”, dar totul se termina cu „ia-ţi un pup şi fugi de aici că avem treabă”.
Mătuşa Rodica îmi spunea că lor, copii fiind, le era „veşnic foame”. Ea este ultimul din cei 5 copii a lu’ buni Victoria. Buni a crescut 5 copii, mama mea fiind al doilea din cinci. Buni i-a crescut cu ce a avut prin ogradă, prin grădină şi pe hotar. Buni făcea de 3 ori mămăliga pe zi, ca să ajungă la „2 oameni mari şi 5 copii pe lângă”. Tot buni a inventat puiul cu 5 picioare. În zilele de sărbătoare sau în duminici, buni tăia câte un pui. Cum copii, de la cel mare la cel mic, îi cereau să le pună câte o pulpă în blid, buni îi spunea fiecăruia că lui i-a pus pulpa puiului. Ei îi rămânea întinsura cu gust de pui, pe care o lua cu o bucată de mămăligă de pe marginea oalei.
Aceeaşi buni, când vreunul din cei cinci copii, atârnat de şurţa ei, îi rostea îngânat „Mamă, mi-e foame”!, ea îi răspundea neputincios „Mâncă-mă pe mine.”
Astăzi, de fiecare dată când refuz mâncarea sau fac mofturi, mă întreb dacă ceva dintr-o genă n-a pierit sau cumva n-a ajuns până la mine. Mama îmi zice că eu nu ştiu ce-i bun şi că nici măcar nu încerc să mănânc ce-i bun. Buni zice că eu nu ştiu ce-i aia foame.