Grădina de cărămizi, aşa îi spune terenului de fotbal din Pănade. La ora 14.00 în fiecare duminică, spaţiul acela, încadrat de un gard de sârmă ce-l despărţea de şosea şi înconjurat pe lateral şi într-un capăt, de şanţuri de doi metri pe unde se scurgea apa de sus din deal de la fântâna lui Mielu’ în Tărnava Mică, aduna toată suflarea satului: bătrânii, bărbaţii în floarea tinereţii şi copiii, de la cei care acum învăţau să umble, până la cei aproape gata de însurătoare.
Înaintea meciului se marca cu var terenul, se echipau fotbaliştii, se făcea cunoştinţă cu arbitrii, se alegeau mingile, care echipă avea mingea mai bună, cu ea se juca, se făcea schimb de crampoane între cei care intrau la început de meci şi cei programaţi pentru repriza a doua, se punea plasa la porţi. Odată cu fluierul de început al partidei, toată lumea era pregătită: bătrânii şedeau pe scăunelele aduse de acasă sau improvizate la faţa locului, unii se sprijineau în bâte, iar cei puţini pe care îi mai ţineau picioarele, stăteau în picioare, bărbaţii în floarea tinereţii se adunau la marginea terenului, paralel cu punctul de var ce marca centrul, iar copiii se răspândeau în colţuri şi în spatele porţii echipei pănăzenilor, fugăring orice minge ce ieşea de pe teren şi războindu-se unii cu alţii care să o aducă înapoi. Fiecare grup de spectatori avea obiceiurile lui: bătrânii nu prea schimbau vorbe între ei, şedeau mai mult şi urmăreau în tihnă meciul sau urmăreau grupul gălăgios de spectatori de la mijlocul terenului, pe cei cu floarea tinereţii în piept care îndeplineau pe rând rolurile de: antrenor, observator FIFA, coechipier jucător sau nejucător, arbitru ubicuu, suporter înrăit, pănăzan orgolios. Acelaşi grup de la mijlocul terenului aducea multe invocări de mame şi taţi şi mai rar câte un „Să ne fie cu iertare, părinte!”, la vederea părintelui care îşi făcea apariţia întotdeauna după începerea meciului, deşi slujba de duminică ţinea numai până la 12.00, 12.30 cel târziu. Dar se ştia că părintele nu gusta fotbalul pe cât gusta pokerul la anumite priveghiuri, pokerul la priveghi fiind a treia religie în sat. Fapt ce totuşi îl făcea să fie şi mai iubit de enoriaşi: „Că doar om îi şi el!”
Ştiam ca sfârşitul meciului e aproape când vedeam câţiva flăcăi nejucători aducând lăzile de bere şi păzindu-le după ce le puneau una peste alta. Tare nedumerită am fost când am aflat de la tata că jucăm într-un campionat, eu credeam că fotbalul e un fel de poker cu miză lăzile de bere, grătarele de după şi, opţional, bătaia unuia dintre arbitrii. Căci cam asta era regula nescrisă a jocului cu balonul rotund văzut de mine la sat: fotbal, bere, grătare şi distracţie, distracţie cu muzică şi fete sau distracţie cu bătăi de arbitrii şi încăierare cu echipa adversă. Vechi conflicte între sate se reglau în timpul şi după meci pe acelaşi teren: că cei din Şona se cred mai buni, mai măi şi mai făloşi, că cei din Biia ne fac puturoşi, că cei din Sîncel ne iau fetele cele mai faine… Se jucau fotbal, se certau, se încăierau, se îmbătau, se împăcau, iar duminica viitoare la ceilalţi acasă, repetau istoria. Scorul final prea puţin conta, conta ca ai noştri să câştige acasă. Dacă nu se întâmpla aşa, plătea arbitrul, ori cel de centru, ori un tuşier, care nu a văzut faultul şi nu a acordat acel 11 metri meritat.
Duminca toată suflarea Panăzii pleca de pe teren spre casele lor satisfăcută: unii, fiindcă şi-au amintit de tinereţe şi de ce bine era atunci, alţii, fiindcă şi-au dat drumul frustrărilor acumulate, făcându-şi terapia necesară, defulând şi încărcându-se pentru o nouă săptămână de lucru, alţii, fiindcă aveau acum şi mai multe motive să crească mari să prindă şi ei să joace un meci de fotbal, o bere, un grătar şi o încăierare, şi multe, cu zâmbetul pe buze ştiind că tocmai şi-au zărit ursitul în pantaloni scurţi, tricou ud, jambiere şi crampoane, transpirat şi înjurând. Tuturor, le-a fost cu noroc!

NB: Îi spune Grădina de cărămizi fiindcă mai demult căramida pe care o făceau oamenii pentru casele lor, o lăsau acolo să se usuce la soare fiind terenul drept şi întins.