Am părul scurt de aproape două luni de zile. Părul meu de azi are lungimea părului meu din clasa a V-a. Din iunie anul trecut vream să mă tund. Am avut o epifanie atunci, la început de vară, ce s-a finalizat cu mine ștergând de abur oglinda din baie. Chipul dinspre oglindă nu beneficia de o coamă de leu, de-un păr de mâță, de pletele lui Samson, ci de niște lațe lungi, maro deschis, linse și drepte, agățate în coadă. De ani de zile același păr. Din vara lui 2014 nu-mi mai corespundea.
Eu tund. Mi-am tuns prietenii (a se citi boyfriends), cu succes. Unul singur, fițos și high maintenance, m-a întrebat timp de două zile după ce mi-am băgat mâinile în părul lui, dacă totul e ok între noi. Da, clar. A purtat casca de motor în loc de căciulă vreo două luni de zile. Să-ți privești iubita, cu o pereche de foarfece în mână și un pieptăn în cealaltă, îndreptându-se spre capul tău cu încântare și un rânjet în colțul gurii, rostind pe un ton sec și aspru: ”stai drept… capul plecat… înspre stânga… la dreapta… nu mișca… închide ochii… nu ai voie la oglindă”, în timp ce tu respecți indicațiile stând cuminte pe un scăunel sau taburet în baie, în living, în hol, oriunde e lumina bună, e dovada supremă de iubire. Sau inconștiență.
De părul meu nu s-a atins niciunul. Nu că n-aș fi vrut. I-am invitat. M-am oferit. I-am rugat. N-au vrut. Din iubire, bănuiesc. Iubire pentru siguranța și propriul lor bine.
Mi-a fost greu, foarte greu să mă abțin să nu mă tund singură. Pot tunde. Știu tunde. Am experiență în părul scurt, cu fir gros, șaten deschis spre blond, ondulat. Ce dacă al meu e lung, subțire, lins? E șaten deschis. Bretonul tăiat cu foarfecă de tuns oile, vârfurile arse cu chibritul sau bricheta în baie și rapid îmbălsămate sub un jet de apă, coada de cal retezată dintr-o tăietură, în speranța că astfel toate firele vor fi drepte, se trec tot la capitolul experiență.
Curaj, șampon, nebunie, perie de lemn, prostie, mască am din plin. Am amânat fiindcă nu am găsit frizeriță. Obligatoriu frizeriță. Nu bob scurt, semi, mediu. Nu depeche. Nu breton. Nu bordură. Ci tunsoare de băiat. Pentru că așa mi-a șoptit maxilarul meu după epifania de astă vară: ”O pot duce!”
Și asta i-am dat într-o zi cu soare din ianuarie anul curent, după o recomandare și o călătorie cu trenul la Cluj, după indicațiile mele precise: ”tăiem tot, scurt”, după privirea perplexă a frizeriței Kinga, după un interogatoriu și-o documentare cu tableta în mână în căutarea limitelor părului „tăiat tot, scurt”.
De când m-am tuns, tagma feminină m-a primit înapoi cu ochii cât cepele și refuză în continuare să-și dea expres cu părerea (majoritatea, minoritățile nu se pun). În ochii lor am comis infamia supremă tunzându-mi podoaba capilară, puterea absolută de seducție, etalonul feminității, punând cep erosului, belind lebăda din mine, redevenind o rață. Fapt edificat de privirea vânzătoarei de la alimentara din colțul blocului, o privire de căprioară hăituită, surprinsă în lumina farurilor, cu un cap dat pe spate a mirare și oroare: ”Iii, v-ați tuns!”
Tagma bărbătească m-a primit cu brațele deschise. Așa am aflat că pentru ei nu prea contează podoaba capilară, puterea absolută de seducție, etalonul feminității, cepul erosului, lebăda sau rața: ”Ești mai sexi, Mărie.” Verdictul definitiv și irevocabil l-am primit azi. Judecător, un nene în vârstă, vecin de sat. Mă privește atent minute bune, schimbăm câteva cuvinte, vine spre mine, mă ia de braț și privindu-mă admirativ, grăiește: ”Ce bine te-ai tocmit!”