Pentru Vasilie Nicolae cu familia şi Grozav Ioana cu familia din Gârbova şi tanti Nuţi (Drujuţ Elena) cu familia din Veseuş

„Ea este colega mea, Maria. Cu ea o să faceţi cursuri de calificare, înscrierea la cursuri şi actele necesare. Mai multe vă spune ea.” Aşa începea, cu o adunare la căminul cultural sau la şcoală, într-o sală de clasă. Erau prezenţi circa 5-6 oameni, întotdeauna bărbaţii reprezentativi din comunitate. Alina, cea care se ocupa de stabilirea unei asociaţii interetnice, cu un grup de iniţiativă (ideal cei 5-6 prezenţi) şi începerea unui proiect cu/pentru respectiva asociaţie, rostea cuvintele de mai sus. Mă ridicam în picioare şi luam cuvântul repetând ce tocmai spusese Alina, la care adăugam: „Ştiţi, eu o să fiu cea pe care o să o vedeţi umblând pe uliţe şi pe la porţi cu un dosar albastru, mare în braţe.”

Şi îmi începeam bătutul la porţi şi colindatul străduţelor în găsirea celor interesaţi să urmeze cursuri de calificare, conform dorinţelor exprimate şi nivelului de şcolarizare avut, completarea unor formulare stufoase, realizarea dosarelor de înscriere (acte Finanţe, adeverinţă medic de familie, adeverinţă clase şcolare absolvite, copii buletin, naştere, căsătorie), găsirea locaţiei de desfăşurare a cursului, teoria într-o sală de clasă la şcoala din sat, şi practica la o fabrică din apropiere de sat sau magazinul din comunitate, depinzând de cursul ales de ei, găsirea lectorilor şi instructorilor de practică, începerea cursului, supravegherea ca totul să se desfăşoare în regulă şi conform programei de curs primită de la CRFPA Braşov-Centrul Regional de Formare Profesională a Adulţilor, şi intervenţia în problemele (ne)aşteptate ce se iveau.

Toate cele de mai sus s-au desfăşurat timp de o primăvară şi trei veri în judeţul Alba, în comunităţile de ţigani din satul Gârbova (comuna Gârbova), sat Veseuş (comuna Jidvei) şi satul Şard (comuna Ighiu). Alina, ţigancă din Sebeş, frumoasă foc şi licenţiată în asistenţă socială la Cluj, mergea prima în comunitate, stabilea contactele principale, iar cam după o lună şi jumătate când ajungeam şi eu, îmi dădea în primire o persoană care să mă ajute să identific doritorii de cursuri de calificare care s-au înscris anterior cu CNP-ul pe liste. Şi de aici începea drumul meu în comunitate, care, la final, a luat forma unui curs de ospătar (chelner), vânzător în unităţi de alimentaţie (teoria la şcoala din comunitate, practica la un restaurant din Miercurea Sibiului) în Gârbova; unui curs de lucrător în comerţ (teoria la şcoala din comunitate, practica la unul din magazinele din comunitate) şi a unui curs de asamblor, confecţioner articole textile (teoria la şcoala din comunitate, practica la fabrica Înfrăţirea din Blaj) pentru comunitatea din satul Veseuş; a unui curs de asamblor, confecţioner articole textile (teoria la şcoala din comunitate, practica la şcoala din comunitate unde ne-am instalat cu maşină de cusut) în Şard.

De pe urma celor trei veri şi o primăvară m-am ales cu următoarele observaţii obiective despre ţiganii din comunităţile menţionate:

Totul şi orice se negociază, de la cursurile din programă, la numărul de ore pe care sunt dispuşi să şi le asume pentru a veni la curs şi a-şi lua o diplomă; de la locaţia de practică, până la zilele în care nu se merge la practică fiindcă e sărbătoare sau este vreun mort în sat.

Totul şi orice este şi vine pe bani: în programa proiectului era stipulat ca ţiganii fără venit care participă la curs să primească lunar 300 lei, drept bursă. Fără bursă nu se făcea nici un curs, fiindcă nu se strângea minimul de persoane necesar pentru derularea unui curs de calificare, adică 14; şi dacă, să ziceam că s-ar fi strâns 14, numărul acestora scădea dramatic după primele două săptamâni de teorie, ceea ce rezulta în abandonarea cursului. Celui care a venit cu ideea celor 300 lei, felicitări!

Să nu mă îndoiesc de puterea media a lui tanti combinată cu cea a lui radio-şanţ: după primele două vizite în comunitate, munca îmi devenea uşoară prin faptul că acum nu mă mai oprea nimeni din două-n două porţi să mă întrebe ce vând sau ce dau sau ce caut prin sat. Cu această ocazie mulţumesc lui tanti, oricare ar fi fost numele lor, pe care le-am întâlnit şi care pe lângă scopul vizitelor mele prin sat, m-au întrebat de propria-mi fericire, dacă sunt măritată şi câţi ani am.

Suntem la sat, într-o comunitate, aşadar timpul se măsoară altfel: dacă e zi de sărbătoare îi găseşti pe toţi acasă, dar ţine minte că între orele 9-12 sunt la biserică, între orele 12.30-13.30 e prânzul, între 14-16 se doarme de amiază, iar după ora 16 pe majoritatea bărbaţilor îi găseşti la magazinul din sat cu băuturi răcoritoare şi alcoolice, unde îţi recomand să nu deranjezi aburii pentru că naşti dispute la rostirea cuvintele: cu cursuri de calificare…împreună cu cei de la şomaj… e şi o fundaţie pentru romi…cu primăria..ştiţi formare profesională Alba şi Braşov…pentru romi numai…aveţi o diplomă…e recunoscută şi-n afara ţării…poate veţi găsi ceva de lucru. Însă, dacă îţi faci apariţia într-o zi lucrătoare, bărbaţii sunt plecaţi cu ziua de la 7 dimineaţa la 8 seara şi găseşti acasă toată partea feminină şi cea sub 18 ani, care nu vor să completeze vreun formular de înscriere la curs până nu vine bărbatul acasă.

Odată ce ai intrat în comunitate, obişnuieşte-te repede cu ideea că într-un timp scurt toată lumea te strigă, salută şi îţi spune pe nume, toată lumea ştie câţi ani ai şi de ce nu eşti măritată, toată lumea ştie cine a fost tat-tu şi mama-ta, dacă ai fraţi şi ce lucrează, dacă ai drăguţ, numele lui şi unde lucrează; dar mai ales, odată intrată în curtea şi în casa ţiganului, ia taburetu pe care ţi-l dă să şezi şi ascultă-i toate ofurile pe care nu se va sfii să ţi le împărtăşească din primele 5 minute, ai răbdare fiindcă îşi aşterne în faţa ta tot sufletul lui şi al familiei lui până la al treilea neam, îţi va da apă, mâncare şi adăpost, îţi va dezlega iţele comunităţii, îţi va spune despre fiecare în parte dacă-i serios şi se ţine de treabă, dacă nu-i. Nu după mult timp te trezeşti că ştii casele pe derost cu istoria lor cu tot, că eşti la curent cu toate disputele între unul şi altul, că ştii ce a făcut primarul de-a câştigat alegerile şi dacă le va mai câştiga vreodată, că eşti invitată la nuntă sau la vreo pomană la cămin, că sâmbătă vine Adi Minune şi ţine o cântare la un ospăţ de seamă din sat, că de sărbători ai şi tu puse deoparte două clătite sau plăcinte cu varză, că de Sfânta Maria primeşti un telefon şi un grup de voci feminine încep cu Să trăieşti, Mărie! şi termină cu  „Mai hai, tu, pe la noi!”…că, dacă dai puţin timp, primeşti multă viaţă.

Singura mea frică avută faţă de ţigani au fost câinii din curte.