Încerc să fiu o gazdă bună. Îmi atrag cei trei, patru prieteni de acasă cu mâncare. Promisiunea unei pizza proaspăt scoase din cuptor, a unor cozonaci calzi cu nucă sau a unui tort cu frişcă îi face să iasă din bârlogul lor şi să vină la mine, la etajul patru, într-un spaţiu mic, înghesuit. La mine unde toţi cei patru fumători – nefumătorul sunt eu, ştiu că nu se fumează în casă, ci doar pe casa scării cu şlapii în picioare şi haina pe ei iarna, vara pe geamul de la bucătărie, cu jumătate de trup scos afară pe geam şi cu uşa bucătăriei închisă să nu intre fumul în alte camere, la mine unde nu se stă pe scaune, ci pe jos, pe covor, pe nişte periniţe de piele, pe-o faţă albe, pe-o faţă negre, la mine unde lumea se descalţă la intrare, obligatoriu şi primeşte în picioare şosete de lână curate sau şlapi, obligatoriu, la mine unde singurele panorame demne de privit şi meditat sunt cele de pe geamul mic de la bucătărie: cimitirul şi un colţ de pădure.
Aşadar la mine, sâmbăta, în jurul orei opt seara, în faţa unei felii fierbinţi de pizza scoasă din cuptor de nici cinci minute sau cu un cozonac pe care nu ştiu cum să îl tai fără să îl ciopârţesc fiind încă prea cald şi în care ştiu că am pus prea multă nucă, încât de-abia s-a copt, nucă ce cade pe jos din felie când încerci să o iei de pe platou să o mănânci, sau în faţa linguriţei pline de tort cu frişcă unde de fiecare dată toţi fac elogiul smântânii de casă ce dă o frişcă „aşa de bunăă!”, la mine după mâncare, se încing spiritele. O fi mirodeniile din pizza, stropul de scorţişoară pierdut prin nuca pentru cozonac sau picătura de rom aruncată în smântâna bătută frişcă, dar ceea ce ar trebui să fie distracţia de sâmbăta seara de după mâncare, ia forma unor discuţii aprinse, cu tabere pro şi contra, cu avocaţi ai diavolului, cu întorsături de fraze, asupra cărora pacea coboară temporar, atât cât poate dura o pauză de ţigară şi felierea unor noi porţii de pizza, cozonac sau tort.
Ultima ce a beneficiat de asemenea tratament a fost muzica hip-hop. Meliţele noastre au ros-o şi au (a)mestecat-o luându-i la puricat începuturile, legendele, modelele (ne)demne de urmat, imaginea promovată prin videoclipuri, analizând pe text limbajul folosit sau abuzat şi mesajul.
Aparent liniştitul joc de Scrabble naşte şi el pasiuni nebănuite în seri de sâmbăta. De la pluraluri de neutru aprig disputate, de la sensul primar al cuvintelor la cele secundare, de la arhaisme la neologisme cărora dacă nu le ştii bine, corect şi exact definiţia nu se pun pe planşa de Scrabble, nimeni şi nimic nu scapă nevinovat şi neatins. Iar dacă, dintr-o eroare umană, careva invocă în timpul disputei zeul prea-mărit DEX online, se deschid porţile Hadesului: începe bătălia hârtie vs. internet. Argumente care mai de care: „Eu sunt un Toma necredinciosul, cred doar în ceea ce văd cu ochii şi ating cu mâna” sau „În DEX-ul online adaugă cuvinte oricine, cel hârtie e făcut de specialişti” sau „Hai să votăm”. Dar cum democraţia nu are ce căuta în gramatică, dar în special fiindcă nu am DEX-ul hârtie, împrumutat de mult cuiva care şi l-a însuşit, apelăm la drept credinciosul meu DOOM din 1981 care astfel aduce liniştea printre combatanţi şi ne dumireşte cu privire la forma de plural corectă, scrierea, conjugarea, declinarea unui cuvânt.
E deja duminica atunci când se pune punct, pentru ca într-o viitoare sâmbătă, să o luăm de la capăt. Sâmbete de acest fel sunt şi ziua mea de naştere, ziua de colindat, ziua udatului de Paşti, ziua Sf. Gheorghe sau cele de Sf. Mărie, una în august, cealaltă în septembrie.
Eu încerc să fiu o gazdă bună.