Îmi plac oamenii puternici, bărbaţi şi femei. Mă inspiră. Exemplul lor mă ajută să-mi creez resurse în momentele proprii de slăbiciune. Admir caracterele tari care dau dovadă de bun simţ. Includ în această categorie oamenii munţilor, într-o definiţie personală, pasionaţii de escaladă, alpinism şi supravieţuire.
Cunosc astfel de oameni şi am avut şansa de a petrece în ultimele luni mai multe momente semnificative alături de ei. Am văzut în ochii lor pasiunea nu pentru un extrem cu tendinţe teribiliste, ci pentru ceva mai profund care reuneşte dragostea pentru natură, cea care ne înconjoară, în special muntele, cu cea umană, căci cine ar şti mai bine cât de fragilă este o viaţă, decât cel care şi-o încredinţează constant unei corzi asigurate de partener?
Paradoxal, deşi aparent, îşi pun adeseori viaţa în primejdie, nu ştiu oameni cărora să le placă şi să respecte viaţa mai mult. Îi suspectez pe majoritatea că adoră provocările, că se plictisesc relativ repede de banalul cotidian, că sunt ambiţioşi, idealişti şi optimişti, dar şi dezamăgiţi de reperele vieţii moderne. Fiecare a fost capabil să iasă din aşa-numita „zonă de confort” şi să adopte un altfel de stil de viaţă: simplu, în ritmurile sacre ale naturii, respectându-i regulile şi admirându-i manifestările.
Dintre toate minunăţiile naturale ale Pământului, muntele mă impresionează cel mai mult prin forţa tăcută şi enigmatică cu care atrage. Se zice că muntele nu se cucereşte, ci se lasă cucerit. Poate fi cucerit de cei care îi cunosc şi respectă regulile. Încerc de câteva luni să intru şi eu în această categorie. Nu îmi este uşor. La rândul meu am fost nevoit nu doar să ies din propria zonă de confort, ci să găsesc soluţii pentru a împăca rigorile profesionale cu cele personale, în termeni de timp şi energie alocate. Dar fiecare efort a fost răsplătit. Senzaţia de a fi deasupra peretelui de stâncă pe care tocmai l-ai escaladat plin de adrenalină, îţi creşte încrederea în sine cât nu ar fi făcut-o zece şedinţe la psiholog (respect profesia aceasta, dar la mine funcţionează altceva). Este şi mai deosebită emoţia încercată la căţărarea pe gheaţă, cu echipamentul care te face să arăţi „a cunoscător”, mă refer la pioleţi şi colţari. Iar dacă mai ai şi bocanci tehnici sau semitehnici eşti „tatăl lor” cel puţin la nivelul echipării. Devii mult mai responsabil după ce îţi asiguri colegul care se caţără, în cazul în care acesta are un singur moment de slăbiciune sau ezitare, viaţa lui depinzând de reacţiile tale.
Când simţi greutatea a doar 30 de centimetri de zăpadă sub care ai fost îngropat, neaua nevinovată îţi va părea un ucigaş cu faţă de copil. Când gâfâi sub greutatea rucsacului prost reglat, realizezi că într-adevăr, cunoştinţele bat de multe ori, forţa brută. Când ajungi pe vârf, uiţi fiecare picătură de sudoare scursă pe drum şi te bucuri de un crâmpei din anticamera biroului lui Dumnezeu.
Alpinismul este o lecţie continuă de viaţă. Celor care simt că viaţa are mai mult de oferit decât rutina zilnică ce erodează, le recomand să îndrăznească să ceară asta. Viaţa nu oferă recompense, ci doar răscumpărări. Trăirile consistente nu se obţin la noroc, la loteria vieţii, ci obligând viaţa să ţi le dea ca urmare a muncii, ambiţiei şi a credinţei în tine, în Dumnezeu, în Dumnezeul din tine. O posibilă sursă de trăiri consistente este practicarea acestui sport al sporturilor, alpinismul.
Instructorul nostru se numeşte Florin. A fost botezat aşa, poate nu şi-a dat seama până acum, deoarece rostul lui pe lume este să admire florile. Florile de colţ. Câte ceva din ceea ce poate oferi, găsiţi la www.extremromania.ro, dacă tot vă apucaţi de o treabă, faceţi-o alături de cei mai buni.