Car apă de la șipot cu bidonul. Unul de cinci litri și unul de trei. Unul roz închis, celălalt galben spălăcit. Două găleți de zece, pline vârf, nu pot. Vărs apa din ele, așa că le umplu numai până la opt. Duc un sac de cartofi, dacă-i un pic mai mult de jumătate plin. Și unul de cucuruz dacă-i până la jumătate. Unul de făină, dacă-i mai puțin de jumătate. Nu ridic o felderă. Goală e grea. Plină cu diverse, două degete de la pământ o ridic. O coșarcă cu iarbă, varză, roșii, struguri, pot. O furcă cu fân, ba. Atât pot duce.
Duc pe sus o rață, un cățel. Un miel, un burlincaș, o găină, un gâscan, un mâț mi-s grele.
Rața și cățelul sunt la înălțime. Stau în buzunarul meu de la hanorac sau îi bag pe sub tricou. Nu scot nici mac! sau ham!. Restul au gheare, ciocuri, chițăie, miorlăie, plâng după mama. Niște țărani. Rățuștelor și cățeilor le place să fie răpiți. Sunt victimele ideale: reacționează la cuțu-cuțu și țușca-lușca, răspund la o vorbă bună sau la o bucată de pită cu unsoare, nu se zbat când pui mâna pe ei și dau puțin din lăbuțe sau picioare când luați pe sus, nu mai simt pământul. Odată ascunși privirii sub un tricou sau în brațe, acoperindu-le ochii cu mâna, se duc la culcare. Iau contact cu Terra departe de ai lor, înconjurați de infractorul răpitor neraportat la Intermama&co. ce sare fericit în jurul lor și îi îmbie cu o felie de cozonac, ciocolată sau gumi-gumi. Asta pot duce.
Vreau prune. Nu de-ale noastre. Ale vecinului sunt întotdeauna mai bune. Dacă prunii sunt în spatele grădinii, lângă un gard de sârmă, la marginea părăului, prunele sunt și mai bune. Le vreau. Pot cere și aș primi. Dar nu vreau să bat la poartă, să salut, să socializez, să vorbesc, să mă rog. Prea mult de lucru. Ochiesc prunul cu prunele pe care stă scris „Maria”. E puțin dincolo de gard, pe o pantă urâtă a părăului, greu de ajuns în el de una singură. Fac rost de careva. Și lui îi e poftă de prune. ”Burică-mă!” Prima încercare: îmi prind coada în ghimpii de la gard și-mi julesc genunchiul într-o creangă. Nu, nu renunț, că știu că nu sunt acre. Sunt doar prea înaltă și am părul lung. Facem schimb. Un băiat de zece ani, slab, amărât, ars pe corp și pe mâini după ce a căzut în apa fiartă pentru lătura la porci când era mic, îmi calcă în palme, pe umeri, apoi în cap pentru niște prune pe care le-aș fi primit dacă aș fi intrat pe poartă și dat un Bună-ziua!. Și asta pot duce.
Nu mai am părul lung. L-am tuns. Era greu. Sunt tot înaltă. Nu mai car apă cu bidonul, nu pun mâna pe găleți sau saci pe jumătate sau aproape jumătate plini cu cartofi, cucuruz, făină, nu mai ridic feldere sau coșărci. Nu mai car în sân căței sau rațe și nu mai buric pe nimeni.
Hainele de pe mine îmi sunt grele. Când ajung în cameră, le dau jos, mă sui în vârful patului și șed holbându-mă la peretele din fața mea. Respir ceva mai bine pentru câteva secunde.
Liniște nu am de nici o parte peretelui. Dincolo de el se aud vocile vecinilor, strigătele soților, urletele copiilor și înjurăturile. Se aude viața. Dincoace de el, din vârful unui pat, din capul greu și îmbătrânit prematur al unui trup despuiat, se aud gânduri lovindu-se de pereți albi, de o măsuță, de-n pat și un raft crem, agățându-se de hainele aruncate pe jos, mușcând din pielea albă, rupând bucăți din materia cenușie, din atrii și ventricule, provocând răni și lăsând cicatrici cu întrebările, inchizițiile, obsesiile, axiomele și retoricile lor. Se aude ecoul.
Mă car pe mine, cât oi mai duce…