Atunci când simt că mă înec, că oricât aș da din mâini și din picioare, valul tot în ceafa mea se sparge, că oricât efort aș depune, apa tot peste mine vine, închid ochii.
Cum am ajuns în apă? În apă m-am născut. Nivelul ei mi-a fost întotdeauna până peste brâu. Am dat din mâini și din picioare înainte să învăț să merg, înainte să le întind sau să pășesc spre cineva în chip de salut sau îmbrățișare. Am ținut capul sus, semn de aroganță eronat interpretat, chiar puțin pe spate, ca să pot respira pe nas. Sunt încă surdă de la atâta apă în urechi, surdă chiar și la cuvintele frumoase, de îmbărbătare ce ajung până la mine de pe mal sau din alte locuri din apă.
Nu am colac. De fapt nu știu cum arată și la ce folosește exact. Dacă ar fi plutit unul pe lângă mine, nu l-aș fi recunoscut, în pofida manualului și instrucțiunilor de folosire din punga sigilată de lângă.
Nu sunt singură în apă și nici nu sunt într-o competiție cu nimeni. Câteodată e descurajant fiindcă mulți mă-ntrec la înot, grăbiți și în viteză, cu alonjă mare, sau unii lejer, în stil fluture, dând din mâini și tot par că se plimbă. Unii fac zgomot și lasă stropi în urma lor. Alții se opresc pentru conversație, un ”cum e apa, udă?” Le aud hohotele și când nu-i mai văd în zare. Puțini sunt cei care fac pluta.
Am încercat și eu o dată să fac pluta. S-a întâmplat de mult, când lumea era încă a mea. Am fost atât de șocată că nu mi-a ieșit din prima, încât m-am apucat de zvârlit cu blesteme în stânga și-n dreapta, către toți și toate, către principalul vinovat, apa. Am bătut-o până n-am mai avut suflu.
M-am lins pe bot de plută. Datul din mâini, din nimereală uneori sincronizat cu datul din picioare, rostitul de imprecații pe care le aud doar stropii, surzenia și nasul pe sus datorat capului pe spate și nevoii de oxigen, ăsta e stilul meu, după ele mă recunoști de pe mal sau din orice loc în apă te-ai afla, după ele știi cu cine ai de-a face.
Mă mai bate soarele în cap uneori. Sau Dumnezo, îi confund de cele mai multe ori. Nu am pălărie. M-am născut fără. N-am nici moț în frunte care să-mi țină de umbră. De la atâta chiorât în zare după un țărm, un petec de umbră, o insulă nelocuită, cu copaci și apă dulce, o pauză, port ochelari: -0,5 stângul, -0,5 dreptul. Sincronizarea și-a făcut apariția la ochi.
Mi-ar fi plăcut să fiu pește. Să fiu parte dintr-un banc, să conviețuiesc cu zeci de mii de alții ca mine, pe un drum prestabilit, spre mâncare, fecundare, depunere icre, ape calde și final. Să devin sushi sau file cu mujdei și mămăligă. Să salut din coadă stolurile de deasupra ce se oglindesc în apa mea. Să-mi fie lucrurile clare ca criștalu’.
Cu stilul meu de-a bate apa, încă mă mai obișnuiesc. La fel cum m-am obișnuit cu gândul că nu o să particip niciodată la Olimpiada de vară și că nu o să primesc vreodată aplauze pentru ”eleganța, demnitatea și rigoarea de care a dat dovadă”. Știu că nu mai cresc, că ce pot să fac e să-mi mențin capul deasupra apei ce-și mărește nivelul fie de la valurile altora, de la natură, de la vremuri, sau fiindcă mă avânt eu în amonte, nedistingând în orbirea-mi entuziastă valul de bolovan, țărmul de sirene. Atâta pot.
Mă străduiesc să nu fac stropi când ajung prin preajma cuiva, să nu-mi pierd timpul căutând colac sau scufundându-mă în adâncuri vrăjită de mersul vreunui căluț de mare, să nu uit să dau din mâini și din picioare ca să-mi țin capul la suprafață, în timp ce cu ochii-n soare invoc cele sfinte mie: ”O pauză… un time-out… a f*ing break!”
Atunci când simt că mă înec, că oricât aș da din mâini și din picioare, valul tot în ceafa mea se sparge, că oricât efort aș depune, apa tot peste mine vine, închid ochii și visez.
Visez că sunt o rață.